Reteta retetei succesului

Standard

Intr-o lume in care toti ne vand fatis sau pe ascuns reteta succesului, ma intreb de ce nu imi defineste nimeni ce inseamna succesul pentru ei. Caci retete avem de toate felurile si pentru toate gusturile, pentru carnivori, pentru vegetarieni sau chiar pentru adeptii stilului raw. Nu mai vorbeste nimeni despre ce frustrari zac in noi sau de ce ne ascundem in spatele unor zile pline pe care le dedicam muncii, muncii si…iar muncii. Nu am citit aproape deloc despre povesti ale castigarii unui razboi cu noi insine, din care iesim castigatori cu societatea, cea care ne invata cum sa avem, ce altceva daca nu SUCCES.

Povesti de succes in afaceri am tot vazut, in jurul meu toti se lauda ca si-au dublat veniturile, ca totul merge perfect, ca acum viata le-a dat ceea ce au muncit si au plantat de-a lungul ultimilor ani. Iar cand ii intreb de ce sunt la a 3-a casnicie, imi zambesc arogant spunandu-mi ca femeile nu sunt o afacere buna niciodata. Pe unii ii intreb de ce n-au investit si in viata personala daca tot sunt atat de buni sa invarta milioane si sa le inmulteasca cu atata maiestrie. Chiar acesta este un subiect pe care nimeni nu il abordeaza: de ce se ascund oamenii de succes in spatele povestilor cu iz bancar si mai putin legat de ce le-a gatit nevasta cu o zi in urma. Pentru ca unii dintre ei nu au asa ceva, pentru ca unii dintre ei semneaza cu usurinta tranzactii cu multe zerouri, riscante si nesigure dar nici nu vor sa auda de acel contract simplu pe care il fac pentru o viata linistita, acasa. Si aici am deschis un alt subiect tabu. Ce inseamna pentru unii dintre ei “acasa”? Un loc pentru care au platit o suma importanta de bani dar care nu inseamna nimic pentru ei, un loc in care cutiile de carton sunt la loc de cinste iar menajera e mai ceva ca o mama iubitoare.

Nimeni nu mai vorbeste astazi de sentimente, de acele persoane puternice care in interior dezvolta slabiciuni dureroase si puternice care nu permit altcuiva sa paseasca, decat contabilului, cel mai bun prieten al lor. Nimeni nu mi-a marturisit ca seara ar vrea chiar sa imbratiseze cu iubire o persoana, un om care sa-i completeze sensul vietii si orele petrecute doar cu…laptopul. Pentru ca multi se ascund in spatele “succesului” si uita ca si-au trait jumatate de viata singuri, singurei dar cu multe hartii insotindu-i zi de zi. Si asa se tes zilnic povesti nespuse in care el fuge speriat pastrandu-si cel mai de pret bun al sau sub un seif al carui cifru l-a sters undeva la 20 de ani: inima. Ma uit in privirile lor triste dar pline de ingamfare si nu gasesc nici un motiv pentru care ai putea sa crezi ca isi doresc o partenera. Isi doresc doar putina liniste seara, o cina de afaceri in fiecare zi, concedii cu prietenii si… cate o ea care sa nu poposeasca mult. Caci in casa lui nu e loc de stabilitate decat pentru contracte pe termen lung…cu succesul profesional.

La razboi!

Standard

Traim in razboiul nostru, chiar daca ne-am nascut putin sub Revolutie. Poate aveam 2 ani sau poate aveam 8, insa eram suficient de mici incat sa nu intelegem nimic din iarna lui ’89. Apoi ne-am confruntat cu ani pe care copiii de azi nu i-ar putea intelege. Am vazut tranzitia prin care a trecut Bucurestiul si oamenii din el, astazi totul ne pare atat de diferit iar greutatile ne sunt la fel de greu de dus. Ai nostri ne spun ca noi nu avem griji, ca ei au trait adevaratele drame. Noi credem ca astea sunt adevaratele drame, ca ei nu inteleg ca astazi totul e diferit. Pentru ca desi ne bucuram de libertatea pe care ei n-au avut-o, platim pretul ei mai mult decat si-ar fi putut inchipui.

Putini mai cred in familie si in rostul ei. Copiii nu stiu ce inseamna copilarie si o traiesc pe a lor in felul lor ciudat pe care noi nu-l  vom intelege niciodata. Ne bucura un like si devenim spionii vietilor noastre. Spionam aplicatii si retele sociale si ce-i mai rau este ca intotdeauna vom gasi ceva. Deci din jobul de spion, nu vom fi niciodata dati afara. Avem mereu material de nefericire, fie ca n-avem timp pentru noi, fie ca avem prea mult. Fie ca nimeni nu ne intelege, fie ca relatiile nu mai sunt relatii. Fie ca exista o teama generala de implicare, fie ca am devenit superficiali si plictisiti. Cum sa vindecam plictiseala? Imi pare o boala grava, asa cum si elvetienilor le pare atunci cand imi marturisesc ca se plictisesc de viata lor “perfecta”. Noi ii vedem fericiti, oamenii care nu au probleme de nici un fel, ne par linistiti insa ma intreb daca ne-ar fi bine sa fim atat de linistiti? Apoi ignoram depresia, boala acestui secol, pe care nimeni nu o considera grava si care stinge din ce in ce mai multe povesti. Incepem sa avem nevoie de ajutor, de oameni care sa vorbeasca macar putin cu noi. Pentru ca fara sa ne dam seama, traim intr-o lume plina de oameni care nu ne spun nimic. Nu mai vorbesc de lipsa de interes pentru lucrurile banale care candva aduceau fericire parintilor nostri sau chiar noua pana pe la 14 ani.

Imi amintesc cata bucurie imi aducea masa de pranz de duminica si plimbarile catre cofetarie, cat asteptam vara sa plec la bunici, cat de repede ma grabeam sa-mi termin temele ca sa ies la joaca, cat imi placea sa citesc, cat de indragostita am fost de Tom Sawyer pe care il visam seara si cate si mai cate. Iar astazi copiii celor din jur sunt innebuniti dupa jocuri pe telefon in asa fel incat am ajuns sa mint spunand ca nu am asa ceva iar ei imi raspund arogant “N-ai cum sa nu ai smartphone”. Ba uite ca am cum! M-am saturat sa-l aud vibrand si sa citesc vesnicele povesti pe whatsapp, mi-am dezinstalat orice joc sau aplicatie periculoasa…pentru pretiosul meu timp liber.

Nimeni nu mai vorbeste astazi despre iubire. Sau daca vorbesc, ea e vinovata pentru dramele noastre. Oamenii nu mai lupta pentru iubire si imi arunca in fata scuza lor preferata “N-a fost sa fie, next one!”. Next one? Asta a fost tot? Ai luptat 5 minute si ai concluzionat ca n-a fost sa fie? Le spun de fiecare data ca in cei superficiali 26 de ani ai mei am invatat o lectie pe viata: relatiile nu sunt usoare. Nici cu prietenii, nici cu partenerii, nici macar cu parintii. Ce-ar fi sa nu mai renuntam? Ce-ar fi sa stim sa gasim in noi partile bune inainte de a critica? Iar daca prin absurd marturisesc ca uneori scriu poezii, ochii plictisiti si dispretuitori  se trezesc la viata. “Cine mai scrie astazi poezii?”, imi (aproape) reproseaza o prietena. Mi-e frica sa-i raspund ca eu, nu pot fi decat not cool si usor nebuna.

Prefer nebunia mea si absurdul  in care aparent traiesc, decat indiferenta altora. Si ma transform pe zi ce trece intr-o ciudata care le cere prietenilor sa nu raspunda la telefon cand stau 30 de minute cu mine la masa, ca si asa ne vedem o data la 2 saptamani ca sa ne spunem 3 cuvinte printre raspunsurile de pe whatsapp si spionajul de pe Facebook.

Ce nu stii

Standard

Ce nu stii este ca oricat rau ai face, timpul are talentul de a sterge cu buretele tot. Si ca ceea ce este astazi, maine poate fi usor uitat. Ce nu stii este ca multe rani se vindeca daca ai grija de ele, ce nu stii este ca ai puterea in tine de a urca mult mai multe trepte decat ai crezut vreodata. Si nu stii cand orice gest iti va fi intors cand te astepti mai putin.

Nu stii ca oricata furie ai aduna in timp, doar invatand sa te detasezi de ea poti invata sa fii fericit. De ce scriu astazi despre asta? Pentru ca se face ca am dat, accidental, peste o serie de e-mailuri uratele din trecut pe care am crezut ca le stersesem candva, in tot acest timp. Insa, vremea a avut rabdare cu mine si mi-a demonstrat inca o data ca este cel mai parsiv partener din viata noastra: trece in favoarea si defavoarea oamenilor, deci nu stim unde sa-l pozitionam.  Atunci am crezut ca lumea se va sfarsi, ca nu voi mai iesi niciodata din casa, ca umilinta a fost suprema, ca ranile nu se vor vindeca. Nu numai ca aproape uitasem de tot incidentul dar astazi nu ma mai incearca nici cel mai banal sentiment. E ca si cum n-ar fi fost, ca si cum as fi stat la o coada intr-un supermarket iar peste 5 minute am uitat fata casierei.

Ce nu stii este ca furia nu te salveaza, ci te arunca in propria-ti capcana. Ce nu stii este ca atunci cand tii un discurs din nervi si frustrare, vei tine discursul pe care il vei regreta toata viata. Caci pe tine e mai greu sa te vindeci cand te stii vinovat decat sa-i ierti pe altii care candva ti-au distrus universul. Am astazi in fata o fetita care plangea disperata crezand ca maine cand se va trezi toata viata ei se va sfarsi, toate visele, planurile, frumusetea vor fi fost duse. O vad cu inima franta sustinandu-si teza de disertatie si luand pentru prima data in viata ei cea mai mica nota din tot istoricul ei scolar. O vad dezamagita ca nu a stiut sa separe doua lucruri diferite si ca nu a putut sa lase emotiile intr-o cutie, afara.

Intre timp, dramele s-au scurs, lasand loc altor scene mult mai dureroase. Si astazi ma priveste in ochi cu nostalgie si-mi spune “Ce nu stii, este ca ceea ce conteaza cu adevarat este ziua de astazi. Ieri s-a scurs, maine nu stii ce va fi, insa acum, in clipa asta, simpla respiratie este o minune, asemenea fiecarei zile noi pe care avem sansa sa o traim.” Acea fetita care in foarte putin timp a trecut la femeia matura si responsabila n-ar fi fost astazi capabila sa aprecieze nimic daca n-ar fi fost si oamenii aceia care candva i-au frant inima. In spatele fiecareia dintre noi se ascunde o poveste nespusa care ne-a schimbat pe viata, un cuvant, un mesaj, un e-mail dureros din care am invatat ca totul se intampla cu un scop. Important este sa stim cand sa-i dam shift-delete, cum am facut eu astazi.

Cuvinte multe

Standard

Cuvintele sunt sfante. Scrise, vorbite, ele trebuie cantarite. Imi place sa cred ca ele ne faciliteaza viata din multe puncte de vedere, ca uneori ele ne salveaza si din pacate, ele ne scufunda. Imi place sa cred ca in spatele multora dintre ele se ascunde sinceritate si iubire, mai putin falsitate si invidie. Insa din pacate, in spatele multor cuvinte se ascunde minciuna sau rea vointa.

Insa ochii nu mint, ei nu pot ascunde nimic daca stii cu adevarat sa privesti in profunzimea lor. Un “te iubesc ” sincer va fi sincer daca si ochii sunt sinceri, asa cum un compliment fals se citeste in invidia din ochi. Uneori e mai bine sa tai legaturi cu oamenii care nu stiu sa se bucure pentru tine, cu acei oameni care nu te plac deloc dar te pupa si iti spun “vai, ce bine arati”. Daca esti alunecos, si urmaresti valul dupa marime si forma, vei fi gol pe dinauntru. Si acest fapt este trist si urat ca sufletul celor ce-l poarta. Am spus cu voce tare in toate cercurile in care m-am invartit ca prefer sa ma inchid in casa si sa citesc decat sa gust acest amar desert al societatii, aceste vorbe mari si seci. Si faptul ca prietenii se calculeaza dupa cat costa geanta de astazi sau ce masina iti iei maine, imi aduce periodic un zambet fals, cand e atat de greu sa smulgi unul de la mine.

“Ce e val, ca valul trece”, dragii mei. Spuneti-mi ce ganduri ascunse aveti, ca sa va spun cat veti pastra un prieten. Prietenii mei imi spun sincer ce cred, se cearta cu mine cand sunt nemultumiti, ma suna cand simt ca dispar, gasesc timp sa ma asculte o ora. Restul vor fi intotdeauna aceia care iti arunca o grimasa si apoi vor canta la alta masa. Acestia sunt oamenii care seara cand se culca n-au nici un gand decat ce sa mai castige de pe urma unora sau altora, caci oricum asa a fost mereu pentru ei, nu?

Imi veti spune ca iar scriu depresiv si am ceva cu oamenii. Da, am! Ii iubesc! Iubesc oamenii si frumosul, iubesc sinceritatea si sentimentul ca pe langa glazura frumos colorata, gustul bun se afla in interior. Iubesc sa cunosc oameni, imi place sa ascult si sa povestesc, rar ma veti auzi judecand sau umbland cu vorba despre unul sau altul. Iar cand cineva incearca sa deschida un astfel de subiect, il ascult, nu-l judec, dar imi rezerv dreptul sa pastrez pentru mine parerea sincera pe care mi-o formez singura. Cati dintre voi imi veti spune ca desi ati auzit numai lucruri rele despre un om, nu v-ati format o parere pana nu l-ati cunoscut cu adevarat?

Sa nu credeti tot ce auziti, s-ar putea sa cadeti in capcana superficialitatii care ne cam incearca pe toti astazi. Povesti inventate am tot auzit. Putine demonstrate. Iar oamenii astia mai putin norocosi s-au dovedit a fi foarte misto. Si talentati. Si fericiti. Nu va da de gandit?

 

You are unprotected!

Standard

De fiecare data cand deschid laptopul e ca si cum m-as uita in oglinda. “You are unprotected”! Yes, I am! Si stiu acest lucru, doar ca n-am facut nimic in acest sens. Mi-ar fi usor sa apas pe un buton insa, ca intotdeauna, caut x-ul si aman pana in ultima clipa. Doar asta stiu sa fac dintodeauna, sa aman. Nu asta facem toti in momentele de rascruce? Gasim in noi orice farama de speranta ca ceva se va schimba, chiar daca stim ca asta nu se va intampla niciodata.

Ce usor ne-ar fi daca ne-am instala pe la 16 ani un antivirus care sa ne anunte de fiecare data cand suntem “unprotected”. Sa poata sesiza orice posibilitate de esec, suferinta, depresie si sa ne opreasca inainte de orice alt pas. Sa apasam butonul “protect” in loc de “x” si lucrurile sa devina atat de simple. Iar la aparitia unei persoane care se va dovedi intr-o buna zi o alegere nu foarte inspirata sa nu mai fim capabili sa simtim. Sa nu mai visam, sa nu mai credem, sa ne oprim pur si simplu.

Ar fi cel mai usor lucru, mai ales atunci cand alegem tot ce e mai neinspirat. Prieteni care uita cine a fost langa ei cand erau jos iar in pseudo succesul lor uita ca existi, straini care judeca aparente si jignesc necontenit, jumatati care uita ce e frumos in relatia lor, toti ar putea fi opriti din timp inainte sa distruga un intreg sistem care, asemenea unui calculator, leaga functie dupa functie.

Si pentru ca nu aleg optiunea cea mai simpla, din cand in cand, alerta revine amintindu-mi ca “You are unprotected!” Stiu! Sunt asa de 26 de ani, de ce as alege sa-mi protejez calculatorul cand nu-mi protejez nici macar sufletul. Virus, dupa virus, sistemul sufera daune zilnic. Si nici macar acest antivirus care ma anunta insistent cat sunt de neprotejata, n-a fost intocmai alegerea mea. Intr-o zi, un amic mi-a zis ca trebuie sa imi curete “sistemul” si ca e urgent sa imi instalez un antivirus. “Chiar trebuie?”, l-am intrebat dezamagita. “Ce mi se poate intampla?”, iar raspunsul a fost “Poti sa risti sa nu il mai deschizi!”. De cand e asta o problema? Cumparam altul. Intre timp am aflat ca odata cu distrugerea “sistemului”, pierd toate informatiile acumulate. Nici asta nu-mi pare o problema atat de mare, cu totii am avut macar un moment in viata in care am luat-o de la inceput fara sa mai pastram macar o informatie din trecut. Si am supravietuit de fiecare data.

Ar fi frumos sa ne usuram fiecare pas in viata. Dar ce am mai fi la final? Ar mai ramane oare macar o urma de magie, magia aia in care credem constant indiferent de varsta. Magia care ne-a adus aici, magia care ne mai poarta inca pe carari neexplorate, magia! Iar acum, cand inchei aceste randuri, alerta ma anunta din nou “You are unprotected!”. Stiu! Si asa intentionez sa raman!

Dincolo de oglinzi

Standard

A fost cea mai ciudata perioada din viata mea, au fost zile oribile si zile minunate, am plans, am ras, am suferit, am mai gasit loc pentru dezamagiri. Am ajuns acasa, acolo unde nu sclipeste aurul pe pereti si nu vad nici o piesa de mobilier care va aparea vreodata in reviste, acolo unde nici eu si nici el nu lasam pe nimeni sa vada mai mult decat noi. Pentru ca e locul acela comod in care doi oameni sunt ei, departe de orice falsa imagine ar afisa-o in alte contexte.

In timp ce rasuflu usurata ca n-am cazut in mijlocul strazii dupa toate rautatile pe care le-am inghitit in ultima saptamana, o lacrima sta in coltul ochiului pregatita sa-mi brazde obrazul pentru prima data dupa mult timp. A fost greu, e din ce in ce mai greu sa fim oameni. Evident ca blogul asta poate parea o prostie pentru multi, cum evident deciziile altora pot parea teribile pentru altii. Evident ca exista fete mai puternice si altele mai putin, evident ca exista oameni mai buni si altii mai putin buni. Evident ca ne nastem cu o soarta mai buna sau mai rea. Aparent.

Insa atata rautate si  rea vointa cata constat in aceasta lume, mi-e greu sa cred ca pot regasi usor altundeva. Caci suntem o tara norocoasa comparativ cu altele, suntem un popor de oameni talentati si frumosi, nu inteleg de ce vrem sa uram tot ce exista. Frustrari avem cu totii. De la cele mai mici la cele mai mari. Insa acest fapt nu ne da dreptul sa fim josnici unii cu altii, sa uitam de luptele cinstite, sa uitam sa credem in sperantele noastre si sa le vedem materializate prin munca si rabdare. Evident ca unii oameni scriu mai frumos, altii mai putin. Unii zambesc mai mult, altii deloc. Unii se dedica, altii sunt timizi, unii poarta costum, altii jeansi.  E o lume variata dar libera. Insa e o lume al naibii de critica si de rea, o lume pe care altii o vad atat de urata. Altii care vin din alte societati, altii care desi au realizat pe langa noi averi colosale, stiu sa spuna “Buna ziua” si “La revedere” oricui. Ma uit la ei si ma intreb de unde aceasta atitudine superioara a unora cand tot ce stiu sa faca mai bine este sa critice. Sunt oameni care desi au tot dreptul nu vor spune niciodata ca ei stiu mai bine, ca ei au mancat in locuri mai bune, ca ei au citit mai multe carti sau au fost mai oameni ca altii. In asta consta adevarata valoare a omului modern, sa stie sa ramana om oriunde ar ajunge si oricat ar avea.

Si desi mi-ar fi usor sa capitulez si sa plec, sa spun ca nici macar nu cunosc lumea asta, mi-e totusi mai aproape de inima sa cred in continuare in idealurile mele, in sperantele pe care le puneam pe umeri cu atat indarjire in liceu si mai apoi in facultate, pe care, surprinzator, inca le mai resimt atarnand zi de zi. Mi-e greu sa-i explic unui om care vine din alte lumi “de ce”. Insa multumesc lui si vietii, ca el nu intreaba. Pentru ca stie. Pentru ca in lumea lui, nimeni vreodata nu mi-a vorbit superior desi sunt omul cu cea mai putina experienta si cele mai simple obiceiuri.

Dincolo de falsele imagini la care lucram fara incetare ar trebui sa persiste rabdarea si bunatatea, lipsa de rea intentie, mai putina barfa, mai multe fapte, mai putina aroganta, mai mult altruism. Inainte sa scoti din tine tot ce e mai rau, intreaba-te cine esti tu? Ce ai facut tu pentru tine si pentru prieteni, nu pentru o intreaga lume?  Cand ai scris ultima oara un lucru frumos?

N-avem certitudinea zilei de maine, nici a relatiei, nici a prieteniilor vesnice. Tocmai din acest fapt, nu gasesc nici un motiv pentru care am trai plini de ura si venin, suparati pe toata lumea si vesnic nemultumiti. Ati fi surprinsi sa vedeti cat de frumosi sunt oamenii, dincolo de prejudecatile voastre, cat de simple sunt relatiile cand renuntati sa fiti carcotasi. Alegerile sunt o chestiune de caracter si ii privesc pe cei implicati direct.

In spatele mirajului in care veti cadea se ascunde un adevar dureros pe care multi nu si-l asuma. E bine totusi sa lasati deoparte orice urma de prejudecata si manie, caci nu se stie niciodata ce se poate intampla in palatul perfectiunii in care unii isi duc traiul zi de zi, in care candva calcam si eu demna si nemiloasa pana cand am primit o lectie pe care                    n-as putea vreodata sa o uit.

Romantism contemporan

Standard

Avantajul timpurilor noastre este ca timpul trece mai repede cand viata devine agitata. Iar daca timpul trece repede nu mai avem vreme sa calculam totul pana la ultimul cent, nu mai avem timp sa cantarim fiecare cuvant, fiecare gest, fiecare privire. Si chiar daca vazute din exterior lucrurile par sa devina superficiale, gasim in anumite cazuri cele mai profunde povesti. Iar pentru secolul in care ne traim zilele, acest fapt mi se pare dovada pura ca romantismul n-a murit.

Nu sunt cel mai romantic om prin gesturi dar ma impresioneaza enorm povestile frumoase, poate tocmai pentru ca sunt din ce in ce mai rare. Cu siguranta si pentru ca avem de-a face cu o perioada nebuna, nebuna. Traim si vedem in jurul nostru cele mai de neinteles povesti pe care le comentam cu ardoare zi de zi cu prietenii. Si pe langa toate acestea emitem nenumarate judecati de valoare, insa atunci cand ne vine randul sa ne vindem povestea frumos intampinam hopuri si incetinim. Cand tentatiile atarna pe sfoara din metru in metru iar oamenii par ca si-au pierdut demnitatea si orice farama de respect, sa mai crezi in relatii e o chestiune de curaj.

Si chiar si cele mai frumoase relatii in ochii nostri nu par ceea ce noi ne dorim, insa atunci va voi intreba cu cel mai mare interes “Stim oare ce vrem cu adevarat?”, veti sti ce sa-mi raspundeti? Caci de fapt, aici este singurul adevar de care ar trebui sa ne agatam in fiecare zi. Cand lucrurile par a se fi inversat iremediabil, cand femeile incep sa joace cu totul si cu totul alt rol iar barbatii par a pierde orice demnitate si respect de sine, cand familia capata cu totul si cu totul alt sens iar realitatea nu mai contureaza povestile parintilor nostri, ce mai este astazi romantic?

Romantic este sa vezi iubire adevarata. Si ea exista, credeti-ma. Poate ca nu mai credeti voi in povestile celor din jur insa ele isi duc sirul zi de zi si scriu cate o coala pentru cartea cu un deznodamant la care unii nu mai indraznesc sa viseze. Insa ceea ce este cu adevarat romantic este sa vezi relatii stabile, sa vezi cum unii stiu sa spuna stop tentatiilor, sa vezi ca nu conteaza daca in unele zile nu arati perfect insa in ochii celui de langa tine esti la fel intotdeauna. Sa vezi ca pentru unii conteaza ce daruiesti spiritual intr-o relatie si nu un inventar al unor cadouri care isi pierd valoarea in timp. Exista un singur lucru pe care il pretuim continuu si nu isi pierde nici macar un gram din profunzime. Este sufletul si ceea ce ascunde, ceea ce stie el sa ofere zi de zi pana cand nici o operatie din lume nu-ti  va mai reda timpul.

Romantic este sa lasi relatia departe de Facebook,  romantic este sa vrei ca uneori sa stai acasa si sa mananci o gustare fara eticheta aurita, romantic este sa nu ceri cele mai scumpe cadouri si sa te bucuri doar pentru cuvinte sincere. Caci sinceritatea astazi valoreaza mai mult ca orice am putea plati cu cel mai valoros card. E greu sa mai credem in cuvinte caci vedem in jurul nostru cele mai greu de crezut povesti. Minciuna este, intr-adevar, boala secolului acesta, a existat dintotdeauna dar parca nicicand nu am resimtit-o atat de acut.

Insa cea mai romantica poveste este ascunsa in sufletul nostru, acolo unde a mai ramas speranta unei vieti normale desi totul tinde sa devina anormal. Si atunci cand crezi in familie, in iubire, in adevar iar increderea nu se pierde niciodata, atunci apare romantismul absolut.