Ce nu stii

Standard

Ce nu stii este ca oricat rau ai face, timpul are talentul de a sterge cu buretele tot. Si ca ceea ce este astazi, maine poate fi usor uitat. Ce nu stii este ca multe rani se vindeca daca ai grija de ele, ce nu stii este ca ai puterea in tine de a urca mult mai multe trepte decat ai crezut vreodata. Si nu stii cand orice gest iti va fi intors cand te astepti mai putin.

Nu stii ca oricata furie ai aduna in timp, doar invatand sa te detasezi de ea poti invata sa fii fericit. De ce scriu astazi despre asta? Pentru ca se face ca am dat, accidental, peste o serie de e-mailuri uratele din trecut pe care am crezut ca le stersesem candva, in tot acest timp. Insa, vremea a avut rabdare cu mine si mi-a demonstrat inca o data ca este cel mai parsiv partener din viata noastra: trece in favoarea si defavoarea oamenilor, deci nu stim unde sa-l pozitionam.  Atunci am crezut ca lumea se va sfarsi, ca nu voi mai iesi niciodata din casa, ca umilinta a fost suprema, ca ranile nu se vor vindeca. Nu numai ca aproape uitasem de tot incidentul dar astazi nu ma mai incearca nici cel mai banal sentiment. E ca si cum n-ar fi fost, ca si cum as fi stat la o coada intr-un supermarket iar peste 5 minute am uitat fata casierei.

Ce nu stii este ca furia nu te salveaza, ci te arunca in propria-ti capcana. Ce nu stii este ca atunci cand tii un discurs din nervi si frustrare, vei tine discursul pe care il vei regreta toata viata. Caci pe tine e mai greu sa te vindeci cand te stii vinovat decat sa-i ierti pe altii care candva ti-au distrus universul. Am astazi in fata o fetita care plangea disperata crezand ca maine cand se va trezi toata viata ei se va sfarsi, toate visele, planurile, frumusetea vor fi fost duse. O vad cu inima franta sustinandu-si teza de disertatie si luand pentru prima data in viata ei cea mai mica nota din tot istoricul ei scolar. O vad dezamagita ca nu a stiut sa separe doua lucruri diferite si ca nu a putut sa lase emotiile intr-o cutie, afara.

Intre timp, dramele s-au scurs, lasand loc altor scene mult mai dureroase. Si astazi ma priveste in ochi cu nostalgie si-mi spune “Ce nu stii, este ca ceea ce conteaza cu adevarat este ziua de astazi. Ieri s-a scurs, maine nu stii ce va fi, insa acum, in clipa asta, simpla respiratie este o minune, asemenea fiecarei zile noi pe care avem sansa sa o traim.” Acea fetita care in foarte putin timp a trecut la femeia matura si responsabila n-ar fi fost astazi capabila sa aprecieze nimic daca n-ar fi fost si oamenii aceia care candva i-au frant inima. In spatele fiecareia dintre noi se ascunde o poveste nespusa care ne-a schimbat pe viata, un cuvant, un mesaj, un e-mail dureros din care am invatat ca totul se intampla cu un scop. Important este sa stim cand sa-i dam shift-delete, cum am facut eu astazi.

Cuvinte multe

Standard

Cuvintele sunt sfante. Scrise, vorbite, ele trebuie cantarite. Imi place sa cred ca ele ne faciliteaza viata din multe puncte de vedere, ca uneori ele ne salveaza si din pacate, ele ne scufunda. Imi place sa cred ca in spatele multora dintre ele se ascunde sinceritate si iubire, mai putin falsitate si invidie. Insa din pacate, in spatele multor cuvinte se ascunde minciuna sau rea vointa.

Insa ochii nu mint, ei nu pot ascunde nimic daca stii cu adevarat sa privesti in profunzimea lor. Un “te iubesc ” sincer va fi sincer daca si ochii sunt sinceri, asa cum un compliment fals se citeste in invidia din ochi. Uneori e mai bine sa tai legaturi cu oamenii care nu stiu sa se bucure pentru tine, cu acei oameni care nu te plac deloc dar te pupa si iti spun “vai, ce bine arati”. Daca esti alunecos, si urmaresti valul dupa marime si forma, vei fi gol pe dinauntru. Si acest fapt este trist si urat ca sufletul celor ce-l poarta. Am spus cu voce tare in toate cercurile in care m-am invartit ca prefer sa ma inchid in casa si sa citesc decat sa gust acest amar desert al societatii, aceste vorbe mari si seci. Si faptul ca prietenii se calculeaza dupa cat costa geanta de astazi sau ce masina iti iei maine, imi aduce periodic un zambet fals, cand e atat de greu sa smulgi unul de la mine.

“Ce e val, ca valul trece”, dragii mei. Spuneti-mi ce ganduri ascunse aveti, ca sa va spun cat veti pastra un prieten. Prietenii mei imi spun sincer ce cred, se cearta cu mine cand sunt nemultumiti, ma suna cand simt ca dispar, gasesc timp sa ma asculte o ora. Restul vor fi intotdeauna aceia care iti arunca o grimasa si apoi vor canta la alta masa. Acestia sunt oamenii care seara cand se culca n-au nici un gand decat ce sa mai castige de pe urma unora sau altora, caci oricum asa a fost mereu pentru ei, nu?

Imi veti spune ca iar scriu depresiv si am ceva cu oamenii. Da, am! Ii iubesc! Iubesc oamenii si frumosul, iubesc sinceritatea si sentimentul ca pe langa glazura frumos colorata, gustul bun se afla in interior. Iubesc sa cunosc oameni, imi place sa ascult si sa povestesc, rar ma veti auzi judecand sau umbland cu vorba despre unul sau altul. Iar cand cineva incearca sa deschida un astfel de subiect, il ascult, nu-l judec, dar imi rezerv dreptul sa pastrez pentru mine parerea sincera pe care mi-o formez singura. Cati dintre voi imi veti spune ca desi ati auzit numai lucruri rele despre un om, nu v-ati format o parere pana nu l-ati cunoscut cu adevarat?

Sa nu credeti tot ce auziti, s-ar putea sa cadeti in capcana superficialitatii care ne cam incearca pe toti astazi. Povesti inventate am tot auzit. Putine demonstrate. Iar oamenii astia mai putin norocosi s-au dovedit a fi foarte misto. Si talentati. Si fericiti. Nu va da de gandit?

 

You are unprotected!

Standard

De fiecare data cand deschid laptopul e ca si cum m-as uita in oglinda. “You are unprotected”! Yes, I am! Si stiu acest lucru, doar ca n-am facut nimic in acest sens. Mi-ar fi usor sa apas pe un buton insa, ca intotdeauna, caut x-ul si aman pana in ultima clipa. Doar asta stiu sa fac dintodeauna, sa aman. Nu asta facem toti in momentele de rascruce? Gasim in noi orice farama de speranta ca ceva se va schimba, chiar daca stim ca asta nu se va intampla niciodata.

Ce usor ne-ar fi daca ne-am instala pe la 16 ani un antivirus care sa ne anunte de fiecare data cand suntem “unprotected”. Sa poata sesiza orice posibilitate de esec, suferinta, depresie si sa ne opreasca inainte de orice alt pas. Sa apasam butonul “protect” in loc de “x” si lucrurile sa devina atat de simple. Iar la aparitia unei persoane care se va dovedi intr-o buna zi o alegere nu foarte inspirata sa nu mai fim capabili sa simtim. Sa nu mai visam, sa nu mai credem, sa ne oprim pur si simplu.

Ar fi cel mai usor lucru, mai ales atunci cand alegem tot ce e mai neinspirat. Prieteni care uita cine a fost langa ei cand erau jos iar in pseudo succesul lor uita ca existi, straini care judeca aparente si jignesc necontenit, jumatati care uita ce e frumos in relatia lor, toti ar putea fi opriti din timp inainte sa distruga un intreg sistem care, asemenea unui calculator, leaga functie dupa functie.

Si pentru ca nu aleg optiunea cea mai simpla, din cand in cand, alerta revine amintindu-mi ca “You are unprotected!” Stiu! Sunt asa de 26 de ani, de ce as alege sa-mi protejez calculatorul cand nu-mi protejez nici macar sufletul. Virus, dupa virus, sistemul sufera daune zilnic. Si nici macar acest antivirus care ma anunta insistent cat sunt de neprotejata, n-a fost intocmai alegerea mea. Intr-o zi, un amic mi-a zis ca trebuie sa imi curete “sistemul” si ca e urgent sa imi instalez un antivirus. “Chiar trebuie?”, l-am intrebat dezamagita. “Ce mi se poate intampla?”, iar raspunsul a fost “Poti sa risti sa nu il mai deschizi!”. De cand e asta o problema? Cumparam altul. Intre timp am aflat ca odata cu distrugerea “sistemului”, pierd toate informatiile acumulate. Nici asta nu-mi pare o problema atat de mare, cu totii am avut macar un moment in viata in care am luat-o de la inceput fara sa mai pastram macar o informatie din trecut. Si am supravietuit de fiecare data.

Ar fi frumos sa ne usuram fiecare pas in viata. Dar ce am mai fi la final? Ar mai ramane oare macar o urma de magie, magia aia in care credem constant indiferent de varsta. Magia care ne-a adus aici, magia care ne mai poarta inca pe carari neexplorate, magia! Iar acum, cand inchei aceste randuri, alerta ma anunta din nou “You are unprotected!”. Stiu! Si asa intentionez sa raman!

Dincolo de oglinzi

Standard

A fost cea mai ciudata perioada din viata mea, au fost zile oribile si zile minunate, am plans, am ras, am suferit, am mai gasit loc pentru dezamagiri. Am ajuns acasa, acolo unde nu sclipeste aurul pe pereti si nu vad nici o piesa de mobilier care va aparea vreodata in reviste, acolo unde nici eu si nici el nu lasam pe nimeni sa vada mai mult decat noi. Pentru ca e locul acela comod in care doi oameni sunt ei, departe de orice falsa imagine ar afisa-o in alte contexte.

In timp ce rasuflu usurata ca n-am cazut in mijlocul strazii dupa toate rautatile pe care le-am inghitit in ultima saptamana, o lacrima sta in coltul ochiului pregatita sa-mi brazde obrazul pentru prima data dupa mult timp. A fost greu, e din ce in ce mai greu sa fim oameni. Evident ca blogul asta poate parea o prostie pentru multi, cum evident deciziile altora pot parea teribile pentru altii. Evident ca exista fete mai puternice si altele mai putin, evident ca exista oameni mai buni si altii mai putin buni. Evident ca ne nastem cu o soarta mai buna sau mai rea. Aparent.

Insa atata rautate si  rea vointa cata constat in aceasta lume, mi-e greu sa cred ca pot regasi usor altundeva. Caci suntem o tara norocoasa comparativ cu altele, suntem un popor de oameni talentati si frumosi, nu inteleg de ce vrem sa uram tot ce exista. Frustrari avem cu totii. De la cele mai mici la cele mai mari. Insa acest fapt nu ne da dreptul sa fim josnici unii cu altii, sa uitam de luptele cinstite, sa uitam sa credem in sperantele noastre si sa le vedem materializate prin munca si rabdare. Evident ca unii oameni scriu mai frumos, altii mai putin. Unii zambesc mai mult, altii deloc. Unii se dedica, altii sunt timizi, unii poarta costum, altii jeansi.  E o lume variata dar libera. Insa e o lume al naibii de critica si de rea, o lume pe care altii o vad atat de urata. Altii care vin din alte societati, altii care desi au realizat pe langa noi averi colosale, stiu sa spuna “Buna ziua” si “La revedere” oricui. Ma uit la ei si ma intreb de unde aceasta atitudine superioara a unora cand tot ce stiu sa faca mai bine este sa critice. Sunt oameni care desi au tot dreptul nu vor spune niciodata ca ei stiu mai bine, ca ei au mancat in locuri mai bune, ca ei au citit mai multe carti sau au fost mai oameni ca altii. In asta consta adevarata valoare a omului modern, sa stie sa ramana om oriunde ar ajunge si oricat ar avea.

Si desi mi-ar fi usor sa capitulez si sa plec, sa spun ca nici macar nu cunosc lumea asta, mi-e totusi mai aproape de inima sa cred in continuare in idealurile mele, in sperantele pe care le puneam pe umeri cu atat indarjire in liceu si mai apoi in facultate, pe care, surprinzator, inca le mai resimt atarnand zi de zi. Mi-e greu sa-i explic unui om care vine din alte lumi “de ce”. Insa multumesc lui si vietii, ca el nu intreaba. Pentru ca stie. Pentru ca in lumea lui, nimeni vreodata nu mi-a vorbit superior desi sunt omul cu cea mai putina experienta si cele mai simple obiceiuri.

Dincolo de falsele imagini la care lucram fara incetare ar trebui sa persiste rabdarea si bunatatea, lipsa de rea intentie, mai putina barfa, mai multe fapte, mai putina aroganta, mai mult altruism. Inainte sa scoti din tine tot ce e mai rau, intreaba-te cine esti tu? Ce ai facut tu pentru tine si pentru prieteni, nu pentru o intreaga lume?  Cand ai scris ultima oara un lucru frumos?

N-avem certitudinea zilei de maine, nici a relatiei, nici a prieteniilor vesnice. Tocmai din acest fapt, nu gasesc nici un motiv pentru care am trai plini de ura si venin, suparati pe toata lumea si vesnic nemultumiti. Ati fi surprinsi sa vedeti cat de frumosi sunt oamenii, dincolo de prejudecatile voastre, cat de simple sunt relatiile cand renuntati sa fiti carcotasi. Alegerile sunt o chestiune de caracter si ii privesc pe cei implicati direct.

In spatele mirajului in care veti cadea se ascunde un adevar dureros pe care multi nu si-l asuma. E bine totusi sa lasati deoparte orice urma de prejudecata si manie, caci nu se stie niciodata ce se poate intampla in palatul perfectiunii in care unii isi duc traiul zi de zi, in care candva calcam si eu demna si nemiloasa pana cand am primit o lectie pe care                    n-as putea vreodata sa o uit.

Romantism contemporan

Standard

Avantajul timpurilor noastre este ca timpul trece mai repede cand viata devine agitata. Iar daca timpul trece repede nu mai avem vreme sa calculam totul pana la ultimul cent, nu mai avem timp sa cantarim fiecare cuvant, fiecare gest, fiecare privire. Si chiar daca vazute din exterior lucrurile par sa devina superficiale, gasim in anumite cazuri cele mai profunde povesti. Iar pentru secolul in care ne traim zilele, acest fapt mi se pare dovada pura ca romantismul n-a murit.

Nu sunt cel mai romantic om prin gesturi dar ma impresioneaza enorm povestile frumoase, poate tocmai pentru ca sunt din ce in ce mai rare. Cu siguranta si pentru ca avem de-a face cu o perioada nebuna, nebuna. Traim si vedem in jurul nostru cele mai de neinteles povesti pe care le comentam cu ardoare zi de zi cu prietenii. Si pe langa toate acestea emitem nenumarate judecati de valoare, insa atunci cand ne vine randul sa ne vindem povestea frumos intampinam hopuri si incetinim. Cand tentatiile atarna pe sfoara din metru in metru iar oamenii par ca si-au pierdut demnitatea si orice farama de respect, sa mai crezi in relatii e o chestiune de curaj.

Si chiar si cele mai frumoase relatii in ochii nostri nu par ceea ce noi ne dorim, insa atunci va voi intreba cu cel mai mare interes “Stim oare ce vrem cu adevarat?”, veti sti ce sa-mi raspundeti? Caci de fapt, aici este singurul adevar de care ar trebui sa ne agatam in fiecare zi. Cand lucrurile par a se fi inversat iremediabil, cand femeile incep sa joace cu totul si cu totul alt rol iar barbatii par a pierde orice demnitate si respect de sine, cand familia capata cu totul si cu totul alt sens iar realitatea nu mai contureaza povestile parintilor nostri, ce mai este astazi romantic?

Romantic este sa vezi iubire adevarata. Si ea exista, credeti-ma. Poate ca nu mai credeti voi in povestile celor din jur insa ele isi duc sirul zi de zi si scriu cate o coala pentru cartea cu un deznodamant la care unii nu mai indraznesc sa viseze. Insa ceea ce este cu adevarat romantic este sa vezi relatii stabile, sa vezi cum unii stiu sa spuna stop tentatiilor, sa vezi ca nu conteaza daca in unele zile nu arati perfect insa in ochii celui de langa tine esti la fel intotdeauna. Sa vezi ca pentru unii conteaza ce daruiesti spiritual intr-o relatie si nu un inventar al unor cadouri care isi pierd valoarea in timp. Exista un singur lucru pe care il pretuim continuu si nu isi pierde nici macar un gram din profunzime. Este sufletul si ceea ce ascunde, ceea ce stie el sa ofere zi de zi pana cand nici o operatie din lume nu-ti  va mai reda timpul.

Romantic este sa lasi relatia departe de Facebook,  romantic este sa vrei ca uneori sa stai acasa si sa mananci o gustare fara eticheta aurita, romantic este sa nu ceri cele mai scumpe cadouri si sa te bucuri doar pentru cuvinte sincere. Caci sinceritatea astazi valoreaza mai mult ca orice am putea plati cu cel mai valoros card. E greu sa mai credem in cuvinte caci vedem in jurul nostru cele mai greu de crezut povesti. Minciuna este, intr-adevar, boala secolului acesta, a existat dintotdeauna dar parca nicicand nu am resimtit-o atat de acut.

Insa cea mai romantica poveste este ascunsa in sufletul nostru, acolo unde a mai ramas speranta unei vieti normale desi totul tinde sa devina anormal. Si atunci cand crezi in familie, in iubire, in adevar iar increderea nu se pierde niciodata, atunci apare romantismul absolut.

Bunicilor nostri

Standard

Timpul nu poate fi cumparat. Si nici nu poate fi ignorat. Te trezesti intr-o zi dintr-un vis si realizezi ca au trecut pe langa tine ani buni. Nu ai simtit nici o clipa si nu te-a durut nimic. Insa vine o zi cand iti amintesti cu o durere interioara greu de masurat, cum era cand aveai bunici. Cum te-au crescut atat de frumos si cu atata grija, cum te luau de la scoala in fiecare zi iar la pranz aveai masa gata. Cum iti petreceai vacantele cu ei si te dezlipeai cu lacrimi de langa ei. Cum la un moment dat i-ai pierdut si poate atunci s-a terminat copilaria. Ii porti in suflet zi de zi si te hranesti cu amintiri si invataturi pe care nu le uiti niciodata.

Apoi trece timpul fara sa mai simti, fara sa mai poti schimba fapte ce s-au consumat candva cand singura ta grija era sa fii rasfatat.  Bunicii au stiut dintotdeauna unde vei ajunge, au stiut ce temperament vei dezvolta si cat de puternic va deveni copilul ce a fost candva pentru ei bucuria zilelor de mai apoi. Multi dintre noi inca ne bucuram de ei, insa cati oare le oferim rabdarea si iubirea de care au nevoie cei ce candva erau zi si noapte ai nostri? De cate ori ii sunam sa ii intrebam ce mai fac, de cate ori ii vizitam sa le oferim ceea ce pentru ei era candva totul?

Imi amintesc fiecare moment din copilarie. Imi amintesc cand plangeam de frica de doctor, cand primeam bomboane pe sub mana sa nu stie mama, cand pensia bunicului era impartita intre cei doi nepoti ai lui. Imi amintesc zile petrecute in spital langa el si durerea sa iti pierzi omul care te-a crescut. Imi amintesc ca am promis ca voi vorbi toata viata despre el asa cum imi amintesc ca i-am promis sa fiu langa cea care a stat langa el 55 de ani. Si imi amintesc ca ea mi-a spus ca iubirile de atunci sunt iubiri cum astazi nu mai gasesti.

De la bunicii nostri am aflat ce a insemnat iarna din ’54, cutremurul din ’77, revolutia din ’89. Eu am avut pe unul dintre ei in Piata Revolutiei, cand implineam doar un an si jumatate. Si imi amintesc si acum lacrimile din fiecare an ale bunicii spunandu-mi cat si-a dorit sa ne vada astazi intr-o societate dezvoltata si libera cand striga din primul rand pentru ceva ce ea nu traise niciodata. Si mai stiu si inceputul anilor ’90 cand bunicul spera sa fie altfel dupa ce a fost neindreptatit o viata de sistemul comunist.

Multi dintre noi avem povesti minunate cu bunicii, povesti care ne-au purtat pana acum in viata. Si care ne vor purta mult timp de acum inainte, cand vom vrea sa mai fim copiii ce stau in poala bunicilor ascultand fel si fel de povesti. Nu putem opri timpul. Niciodata! Dar putem sa traim fiecare zi recunoscatori si receptivi, oameni macar pentru o clipa si roboti mai putin. Nu e asa ca acum vrei sa ridici telefonul si sa iti suni bunica? Si macar pentru o secunda ti-a trecut prin minte chipul ei sincer si blajin, chipul cel mai cald si frumos pe care il cunosti? Oferiti-va macar un minut sa retraiti o clipa frumoasa de langa bunici. Eu vreau sa retraiesc un dialog in care bunicul ma certa ca eram prea incapatanata constientizand insa ca nu ma voi schimba niciodata. Dar macar “sa fie pentru alte motive decat cine ti-a mancat prajitura”! Iar pe restul le port in suflet si zambesc de fiecare data. A fost al naibii de frumos in vremurile alea.

Nu vad si nu aud!

Standard

Cei ce ma cunosc cu adevarat, stiu ca sunt un om mult prea sensibil. Tot ei stiu ca nu-mi doresc nici pe departe o viata agitata, faima sau admiratie publica. Iar daca scriu, scriu pentru ca este cea mai constanta activitate din viata mea si singura care ma linisteste. Am vrut sa scriu. Am multe postari pastrate ca ciorne. Dar n-am avut curaj sa mai impartasesc cu nimeni nici macar un singur gand. Pentru ca uneori, oricat de puternici ii vedeti pana si pe cei mai puternici dintre ei, tocmai ei sunt cei care adesea refuza sa mai vorbeasca. Week-endul trecut am fost atat de bolnava incat simplul trezit de a doua zi mi s-a parut un vis frumos. Si atunci am inteles cat conteaza sa ai langa tine un om care sa te ingrijeasca si care sa accepte sa te vada in cele mai urate stari ale tale. Fara machiaj si fara stralucirea de zi cu zi, fara sa ai chef sa tragi draperia si sa mai vezi lumina, fara sa poti macar sa deschizi ochii.

Atunci cand prietenii tai nu-ti sunt acolo pentru ca ei vor doar sa le fii partener de sucuri, cafele sau cateva ore in club, intelegi ca ceea ce ai tu este exact ceea ce iti doresti: liniste. Vad in jurul meu ipocrizie dusa la extrem si rautate izvorata din nimic. Tot week-endul trecut, am reusit sa gasesc un mesaj deja istoric pentru mine, in care mi se adresau cuvinte atat de urate incat mi-am pus la indoiala, macar pentru cateva minute, propriile mele cuvinte. Sunt unii oameni care prefera sa-ti scrie fara sa te cunoasca, sa te judece in cele mai aspre moduri doar pentru ca tu, spre deosebire de ei, scrii! Pentru ei, tu esti incoerent si agramat, pentru ei in spatele cuvintelor sigur se ascunde o “alta diva doritoare de atentie”. Ii stim cu totii, traim cu ei zi de zi! Sunt acei oameni care alearga din colt in colt cu barfe si minciuni, sunt vesnic nemultumitii de oricine din jurul lor iar propria lor persoana e de departe o capodopera. Ei bine, sunt satula de toti acesti oameni care nu lasa nimic in spate, nimic constructiv si cu sens. Tot cei ca ei  au fost vinovati pentru ca artisti minunati din trecut n-au avut o sansa cat au fost in viata pentru ca rautatea si frustrarea au invins in acele vremuri.

Nu cunosc inca pe nimeni suficient incat sa-mi permit sa il judec. Cum nu cunosc nici macar un om in jurul meu care sa fie perfect, sa arate perfect, sa scrie perfect, sa nu greseasca din cand in cand, sa nu aiba zile proaste. Nici macar nu cred ca un astfel de exemplar exista. Insa cunosc o sumedenie de oameni care prefera sa-si ascunda defectele in fata rautatii, care prefera sa fie intotdeauna impotriva oricarui lucru cu intentie buna, care nu stiu sa spuna “multumesc”, “imi pare rau”, “am gresit”.

Aud atat de multe judecati de valoare, atat de multe critici, atat de multi oameni care isi dau cu parerea gratuit. Aud atat de des cuvantul “jidan” la aproape 70 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial. Aud atat de des ca frumusetea nu face casa buna cu inteligenta, aud atat de des ca noi fetele din PR nu muncim, aud atat de des atat de multe prostii incat am inteles ca de fapt nu mai aud nimic. Pur si simplu! Si nici nu mai vad!