Iubire si atat

N-as putea sa spun de ce nu mai pot sa scriu, dar va spun ca ma doare. Este cel mai dur sentiment, sa stii ca iubesti sa faci un lucru, sa il faci de cand erai un copil si apoi, peste noapte, sa nu mai poti. Au fost momente cand am pierdut oameni dragi si nu am vrut sa scriu. Am crezut ca asa pedepsesc eu viata si raul pe care il aduce uneori. Dar m-am intors la el, cu stilou, de fiecare data. Iar astazi privesc mii de cuvinte scurse luna de luna…zi de zi…de mai bine de 15 ani!

Poate mult prea asteptata mea replica la tot acest show pe care il vedem pe Facebook si nu numai m-au tinut departe de scris. Si astfel voi spune doar atat: iubirea se pastreaza in suflet si doar acolo. Iubirea adevarata, in cazul in care asa ceva mai exista astazi, este un sentiment atat de frumos incat nu ai cum sa-l impartasesti cu nimeni. Nu vreau sa comentez pentru ca nu-mi pasa, pentru ca iubirea aceasta de care va vorbesc este oriunde vreti voi dar nu pe Facebook.

Si pentru ca abia astazi, dupa mult timp pot din nou sa scriu va spun ca am trecut in ultimii 3 ani prin dezamagiri, la fel ca oricare dintre voi. Am fost in spitale, am pierdut oameni dragi, am cunoscut altii, am fost tradata, am suferit atat de mult incat uneori tot ce imi doream este sa dorm luni intregi si sa nu mai vad nimic. Daca dragostea inseamna mizeria pe care o vad astazi pe Facebook, atunci dragii mei, ceea ce eu traiesc nu este dragoste. Am fost in vacante, plec in fiecare week-end, traiesc clipe frumoase, plimbari, iubire…dimineata si seara. Iubesc sa iubesc, iubesc ca iubesc, iubesc de la aer la noapte, de la carti la somn…dar prefer sa pastrez totul pentru mine. Uneori simt nevoia sa arat, doar putin insa.

Nu poti sa-i iei unui om trecutul, din fericire .. din pacate. Nu poti sa ii iei unui om prezentul si doar moartea poate sa ii ia viitorul. Dar nu poti sa ii iei unui om fericirea, daca ea exista cu adevarat din toate simtirile. Iar asta vreau sa ramana atat de bine in mintea voastra incat ati putea sa va faceti si stickere in caz ca uitati. Uneltiri, mizerie, minciuni, intrigi…toate sunt atuurile oamenilor slabi, aflati in fata propriei frustrari si neputinte. Caci numai un om prost si las nu accepta iubirea dintre doi oameni.

Iar ca sa inchei rapid si fara sa repet esenta, ce fac cei din trecut ramane doar decizia lor. Pentru ca undeva acolo, intre iubirea adevarata si show-ul de 2 bani al unora, eu ma trezesc cu zambetul pe buze si ma culc in bratele fericirii. Ceea ce va doresc sincer si voua!

Niste….”doamne”!

Recent mi s-a cerut sa renunt la ironie. Chiar sa renunt asa usor la emblema mea, nu puteti sa-mi cereti. Ba mai mult, ma gandesc sa va daruiesc multe alte randuri pline. Nu poti sa-i ceri unui om sa nu mai fie inteligent sau sa renunte la instinct.  Nu poti sa-i ceri unei femei sa nu mai fie desteapta daca intamplator e si frumoasa. Pentru ca, surprinzator (sau nu), o femeie ingrijita, este conceputa ca fiind intretinuta sau proasta. Slava cerului ca fiecare dintre noi are si un tata, care candva in viata asta ne-a sustinut fiananciar, in asa fel teoria unora devine plauzibila. Banuiesc ca putem fi puse in aceeasi categorie cu cele care sunt intretinute pentru anumite servicii de barbati casatoriti, nu?

Stiu ca asteptati de mult timp acest moment, in care va voi povesti despre ea, cea care astazi a devenit o “doamna” dintr-o fosta intretinuta de un barbat casatorit. Despre care ne povestea chiar noua ca este “o obsesie de-a mea, sa va arat voua ca pot sa despart o familie”. Stiti de cate ori am auzit astfel de cuvinte? De atat de multe ori incat nici nu ma mai impresioneaza orice caz minor. Daca pe la urechi imi ajunge, intamplator, un caz care implica doar cateva mici intrigi nevinovate, nici nu indraznesc sa aflu toata povestea. Pai cu astfel de povesti veniti voi la mine? Eu merit mai mult, merit sa aflu cum peste noapte poti sa stergi o lista lunga, lunga in care anumite nume n-au avut onoarea de a fi memorate. Si cum banuiti, au fost trecute cu x sau y, in functie de axa pe care s-au aflat, orizontala sau verticala.

Voi trece cu regret la cazul urmator, judecandu-ma oricum suficient ca pe cel de dinainte nu l-am tratat cum se cuvinte. Poate data viitoare. Cazul acesta mi-a atras atentia inca de mai demult, cand o tanara cu care obisnuiam sa-mi impart visele, pe vremea cand visele ei aveau in vedere o cariera  construita prin munca.  Asupra acestui caz nu voi poposi mult, va voi spune doar ca undeva intre naivitatea mea si dorinta ei de a razbi din mizerie, au existat cateva minciuni nevinovate ce implicau o baie, un club, o  alta lista si… ma opresc aici.

Vedeti, intotdeauna e vorba de o lista. Ea poate fi lunga sau scurta. Dar lista cuprinde in toate cazurile aceleasi puncte comune. Iar acum voi reveni la subiectul initial, intrucat uneori am acest defect de a ma abate de la drumul meu. Dar dupa ce ratacesc suficient, ma intorc.

Femeile sunt frumoase. Toate! Femeile sunt puternice! Majoritatea. Femeile au dreptul sa aleaga, femeile pot castiga multi bani prin munca lor, femeile pot sa se ingrijieasca mai mult sau mai putin. Asta nu le face proaste si destepte, pe categorii. Femeile sunt oameni, fac greseli. Femeile au idealuri, femeile muncesc , iau decizii.

Si m-am abatut oarecum din nou de la ceea ce reprezinta “eu”. Pentru ca eu, asa cum sunt, am promis candva intre cateva decizii ca n-am sa ma pronunt niciodata legat de altceva decat despre propria-mi persoana. In rest va las pe voi sa trageti concluziile.

Ca de la respect la respect

As vorbi zile intregi, fara oprire, despre respect. As scrie tot ce pot si as face marturisiri socante legate de respect. Conform dexului, respectul este “ atitudine sau sentiment de stima, de consideratie sau de pretuire deosebita fata de cineva sau de ceva; deferenta, veneratie.”. Dar inainte de orice definitie sau orice regula, cel mai important lucru pe care trebuie  sa il stim despre respect este ca acesta se castiga. Nu te nasti cu el si nici nu mori cu el, il castigi sau il pierzi.

Mereu am sustinut ca femeile sunt cele mai slabe in fata tentatiilor, comparativ cu barbatii. Stiu ca veti zice ca am innebunit sa afirm asa ceva dar voi veni cu argumente puternice. Femeia este, asa cum constat cu stupoare in ultimii ani, motivul celor mai multe certuri intre cupluri. Nu sunt nici pe departe o sustinatoare a comportamentului labil al barbatului din zilele noastre, dar cred ca de cele mai multe ori, el are scuze chiar plauzibile. Cand iti petreci timpul in biroul tau si primesti vizite dese si neanuntate de la ea, in timp ce se gandeste sa renunte usor, usor si la haine fara ca tu sa-i fi cerut acest lucru, cu ce poti fi tu blamat? Cand tu te afisezi cu partenera ta de viata dar ea refuza sa accepte ca ea exista. Si pandeste dupa colt asteptand un moment potrivit sa se urca pe tine, la propriu, cu ce il putem blama pe el? Ca nu devine brutal?

Cand tu accepti sa te minti ca el isi va parasi iubita sau nevasta, sau copiii pentru tine, pentru ca “nu mai este fericit, nu mai este nimic intre ei”, atunci ce esti tu? Avem cu totii momente de naivitate excesiva, momente in care speram ca lumea noastra va fi candva mai buna, ca vom gasi pe cineva sa ne iubeasca. Dar haideti sa facem efortul sa gandim, sa vedem lucruri evidente si sa nu ne mintim.

Respectul este un premiu pe care il meritam si pe care il primim daca la randul nostru oferim respect. Este atat de usor sa iti doresti sa ai ceea ce are cel de langa tine, fara ca macar sa fi muncit cat a muncit el pentru asta. Este usor sa te minti sperand, spunandu-ti minciuni, uitandu-ti constiinta. Oricat de trist ar parea, femeia a ajuns intr-un punct in care nu mai valoreaza aproape nimic. Nu atunci cand se vinde pentru o imagine, pentru haine, cadouri, nu atunci cand desparte cupluri, nu atunci cand urneste planuri puierile, nu atunci cand isi minte propria faptura crezand ca ea vreodata va ajunge sa valorize ceva dupa ce si-a vandut demnitatea pe cateva costume ce o ajuta sa-si castige painea.

Are rost sa va povestesc despre buna mea prietena din copilarie care se minte crezand ca iubitul ei nu a fost si iubitul meu? Are rost sa va povestesc despre el care se minte crezand ca nimeni nu-si aminteste cu cine este el astazi, aratandu-ne pe toate caile fericirea? Are rost sa va povestesc despre cat se poate umili o femeie pentru un barbat care nici nu o observa de mai bine de un an? Are rost sa va spun mai multe detalii?

Dragii mei, respectul este cel mai minunat lucru pentru care merita sa luptam in viata. Sa te poti privi in oglinda in fiecare zi stiind ca niciodata nu te-ai vandut pe nimic, ca mereu ai fost sincer cu tine insuti, asta inseamna viata pentru o femeie. Restul, nu merita a fi povestit. Timpul, prietenul meu cel mai bun, le va rezolva pe toate. Ca de la respect la respect.

Tot ce ar fi trebuit sa fie!

“Totul ar fi trebuit sa fie frumos, dar nu a fost, nu a fost asa”! Caci viata este si ea un “Cantec”, fie el si nescris de Nichita Stanescu. Ne punem atatea intrebari inutile, ne aruncam atat de usor in mizerie. Apoi cand iesim cu capul plin de noroi nu gasim usor nici o carpa sa ne stearga. Si poate din acest motiv avem timp sa ne gandim unde am ajuns. Si totul numai din cauza noastra.

Prietenii se dovedesc dusmani, oamenii frumosi se dovedesc urati in interior. Nu mai ramane niciodata nimic din ce visam. N-am scris niciodata despre nimic din cele ce meritau a fi marturisite in gura mare si nici n-am s-o fac. Pentru ca oricat de mult ne-am cauta cuvintele potrivite, ele nu vor veni atat de usor. Si timp pentru regrete nu avem suficient. Ce ciudat este ca in loc sa ne bucuram de micile lucruri care ne fac viata cu adevarat mai frumoasa, cautam sa uneltim impotriva altora. Cautam sa intervenim, desi nu avem nici un drept, in micul lor univers. Nu neg ca am trait cateva povesti in care frumosul a fost spulberat doar din mizerie, dar nu voi nega nici ca timpul este judecatorul suprem. Si am trait si eu, asa cum veti trai si voi, procese fara avocati si hartii multe.

Viata este al naibii de simpla. Dar cine o intelege cu adevarat? Stiu ca asteptati de la mine un raspuns, o marturisire, orice. Dar ce rost are sa povestesc de ce si cum am ajuns aici? Nu schimba cu nimic firul povestirilor si nici faptele josnice ale lor.

Vreau doar sa stiti ca fericirea vine la pachet cu iertarea. Nu poti sa fii fericit daca pastrezi in tine sentimente urate, pline de ura si razbunare. Pentru ca evolutia vine din dorinte, din noutate, nu din nevoia de a arata “ce poti tu sa ne faci noua”. Pentru ca nu ne faci nimic noua, iti faci doar tie. Noi, asa cum ne vezi astazi, am evoluat frumos. Pe cand tu esti tot acolo, prins in mizeria ce te caracterizeaza, prins in razbunari ce nu-si au rostul.

Si cred ca de data asta am spus mai mult decat suficient de multe lucruri. Niciodata nu voi pastra langa mine oameni care nu stiu sa iubeasca, sa ierte, sa inteleaga, sa se bucure pentru cei din jur. E simplu. Oamenii demni nu trebuie sa dea explicatii.

“Totul ar fi trebuit sa fie sfere, dar n-a fost, n-a fost asa. Totul ar fi trebuit sa fie linii, dar n-a fost, n-a fost asa.”

Un pas inainte in societate?

De cele mai multe ori, realitatea chiar poate sa bata orice carte buna, orice film impresionant. Poate uneori sa ne uimeasca, sa ne arate ca nu putem sa ne jucam cu viata atat de naiv. Nu stiu daca mi-ar placea sau nu sa marturisesc lucruri ce sunt aproape evidente pentru mine dar pentru ei par niste secrete bine inradacinate.

Rautatea vine din frustrare iar frustrarea este o boala pe care nu o poti vindeca niciodata. Pentru ca in spatele oricarui sentiment de vindecare ramane intotdeauna o radacina bine adancita de timp si neajunsuri in asa fel incat sa nu poti sa intelegi ca fericirea este o  optiune. Ar fi multe de spus dar asa cum ma stiti, ma limitez sa nu fac nici o marturisire. Insa din cand in cand ma simt nevoita sa povestesc de ce sunt asa. De ce de multe ori e greu sa poti sa imi furi un zambet sincer sau ma gasesti glaciala. Pentru ca unii oameni,  si stiu cel putin un om drag mie, sunt inzestrati cu mult prea multa intuitie pentru o lume atat de bolnavicioasa. Si uneori chiar si un zambet inocent poate fi demascat. Iar cand simt ca iar am mirosit o poveste josnica si plina de moravuri usoare ma duc la ea si ii povestesc. Se uita la mine si dincolo de privirea ei stiu ca e uimita ca mai exista in aceasta lume oameni cu fler.

Incerc sa le gasesc de fiecare data o scuza: copilaria, vremurile grele, saracia, greutatile vietii, familia, societatea asta atat de nedreapta. Toate aceste realitati sunt factorii frustrarii, rautatii si dorintei de a avea mai mult. Dar daca vrei sa ai mai mult, singurul drum este cel ce ascunde o cale cinstita si demna de oameni. Caci atunci cand flirtam pe sub nas desi stim ca putem frange suflete nu suntem oameni.

Cinstea nu e pentru oricine. Cinstea este un sentiment nobil pe care nu stiu cat il voi mai regasi in acest popor. Poate ca fericirea adevarata chiar vine la pachet cu demnitatea, poate ca fericirea adevarata e doar pentru suflete calde. Pentru ca intrigi, minciuni, planuri oculte sau simplul gand de a urca pe scara sociala intr-o lume saraca sunt atat de des intalnite in lumea in care traim. Ca sa poti sa ai ceea ce visezi trebuie sa inveti sa nu iei ceea ce nu iti apartine. Caci daca suntem invatati de mici sa furam, de la idei pana la partenerii prietenelor, ajungem mai tarziu sa furam vietile unor oameni nevinovati.

Suna poate dramatic dar este singurul mod prin care am invatat sa ma eliberez de toate aceste ganduri care uneori     nu-mi dau pace. El spune ca trebuie sa invat sa ma detasez. Dar cum pot eu oare sa fac asta cand zi de zi traiesc dezamagirile unei societati ajunse in ruina. O privire perversa, un dans lasciv, un cocktail gratuit, o cina tarzie si la final, un contract rupt intr-o secunda.

Acum ma pregatesc sa infrunt societatea, ducandu-ma sa observ in tacere planuri ale unor oameni care chiar nu inteleg ca exista cel putin doua persoane in acest oras inzestrate cu cele mai fine calitati de a vedea dincolo de aparente.

Intotdeauna ne intoarcem la decizii

As fi vrut sa scriu acest post inca de cateva saptamani dar probabil euforia in care am fost curpinsa in ultimul timp m-a tinut departe de cuvinte. Insa intotdeauna euforia dispare la un moment dat si orice clipa de fericire ramane amintire. Am fost in multe vacante, am vizitat meleaguri incarcate de istorie, meleaguri in care am crezut ca ma voi stabili definitiv, tari in care am trait cu atata fericire fiecare zi, fiecare noapte… am trait atat de multe pana acum incat ar trebui sa ma simt o norocoasa. Si totusi de cate ori ma intorc in tara mea, ma gandesc ca aici am trait singura si adevarata fericire. Restul a fost doar o poveste impachetata frumos in poze si povestiri. Doar atat!

Dar tendinta omului este sa fuga, sa fuga de responsabilitati, sa fuga de liniste, sa fuga de prea multa fericire. Pentru ca ne sperie gandul ca ceea ce avem este perfect. Ne sperie gandul ca putem sa ne simplificam viata si intr-o secunda o complicam. Si daca ar trebui sa va povestesc despre decizii, probabil as scrie la infinit. Despre cat de frica imi este de fercire, despre cat de mult ma ascund in spatele unor fapte, despre mandrie, despre cum am aruncat intr-o secunda la gunoi o viata. As putea sa va marturisesc povestile unor oameni pe care voi ii vedeti perfecti, fericiti, fara griji, dar sunt doar fantasme. Realitatea este intotdeauna alta.

Ma uit in urma si ma intreb, de ce? Voi nu va intrebati din cand in cand, de ce? Nu reflectati la ceea ce ati fi putut avea, nu va intrebati de ce ati ales sa mergeti pe un drum cand in fata voastra se aflau multe alte cai? Nu va ganditi ca daca ati fi spus candva “da” acum n-ati fi fost aici?

As putea sa scriu atat de multe…as putea sa nu ma mai opresc din marturisiri. Dar marturisirile sunt pentru oameni  care s-au iertat. Sa te ierti pe tine insuti, este insa, cea mai grea lupta dintre toate cele. Iar uneori, tocmai pentru ca nu ne putem ierta, alegem o cale prin care ne pedepsim.

Deciziile ne fac sa fim ceea ce suntem, sa traim ceea ce e de trait. Stiu ca vreti sa va povestesc macar putin din ce am trait recent in lumea in care am patruns pentru prima data. Dar daca ati vrea sa stiti povestea aceasta ar trebui sa va marturisesc atat de multe altele, inca de cand eram un copil si vizitam Toscana crezand ca ceva mai frumos nu exista. Cata naivitate si totusi cata responsabilitate. Fericirea absoluta nu exista. Pentru ca mereu cautam sa avem mai mult, mereu cautam sa ne pedepsim excesiv.

Duminica in martie

Mai devreme sau mai tarziu, tot vine primavara, le tot zic de ceva vreme prietenilor mei. Si uite ca astazi, cand afara termometrul a trecut de 10 cu plus si orasul se pregateste sa se imbrace in verde, eu ma gasesc in casa. Dupa un pranz de-a dreptul fascinant in locatia mea preferata din Bucuresti, ma uimesc teribil de tare cand vad ca sufletul ma poarta doritor spre pat. Pat in care obisnuiesc sa citesc presa cumulata pe noptiera de mai bine de o saptamana si pe care nici nu m-as fi gandit sa o abandonez doar asa, pentru ca a mai trecut o saptamana si nu mi-am facut timp pentru ea.

Nici nu apuc bine sa termin de parcurs rand cu rand si ma invalui de o sumedenie de amintiri. Si imi dau seama, poate abia acum avand curajul sa imi asum aceste cuvinte, cat de mult te schimba responsabilitatile. Si cat de ciudat este sa ma gasesc astazi, intr-o alta locuinta, departe de mama care m-a obisnuit cu rasfatul. Si astazi inteleg pentru prima data de ce oamenii se incapataneaza sa aspire catre mai mult si mai mult. In ziua in care altcandva as fi fost din cafenea in cafenea, colindand bucuroasa strazile Bucurestiului, astazi aleg sa pun la cale un alt concept, o alta scriitura, sa ma apropii din ce in ce mai mult de telurile pe care mi le-am fixat incapatanata acum mai bine de 5 ani. Si spre surprinderea mea am atins usor, usor, fiecare tinta.

Oare ar trebuie sa ne ingrijoreze astazi rapiditatea cu care ne apropiem de vise? Pentru ca eu ma gandesc acum cat de ciudat imi pare sa ma vad aici desi inca ma consider un copil. Pentru ca nici nu am pasit spre 25 si poate, asa cum spune o draga prietena, am aproape prea mult in comparatie cu multi altii. Si cand spune ca am prea mult se refera cu siguranta la suflet, ambitii, realizari, stari de bine si prieteni dragi.

In coltul strazii in care ma gasesc astazi locuind, se afla una dintre cele mai frumoase librarii pe care le-am vazut construite in ultima vreme. Si credeti-ma, merita vizitata.  Ma gandesc cat de frumos ar fi sa vad aceasta fantezie ajunsa realitate: citindu-mi la una dintre mesele asezate frumos langa geam, propria-mi carte, sorbind atent din cafea si zambind trecatorilor. E chiar aici unde candva profesorii mei din Sfantul Sava imi povesteau despre beraria Gambrinus, cea colindata atat de des de Caragiale.

Si uite asa se incheie duminica mea fericita, inceputa intr-un local ce ma face sa nu uit cat de frumos este orasul in care m-am nascut si am crescut, imbunatatita in apartamentul care ma poarta cu sufletul catre bucurie. Si la final, oricat de mult as fi incercat n-as fi putut sa inchei mai frumos decat cu meciul echipei mele de suflet, alaturi de frumosul si minunatul meu tata. Cel pe care il am ca exemplu si ca reper de ambitie si perseverenta si care inainte de a fi  fata, iubita, fiica, m-a invatat sa fiu om.

Si astazi, nimic nu poate sa stearga de pe tabla in care si-a asezat memoria mea evenimentele, fiecare ora muncita inca de cand multi dintre ei nici n-ar fi crezut…