Eu sunt bine dar tu când m-ai întrebat asta ultima oară?

Formatul postării

E liniște după mult timp și am reușit să strâng câteva cuvinte pe care simt că nu mai vreau să le țin doar pentru mine. Se întâmplă uneori să nu vrem să vorbim pentru că unii dintre noi preferă singurătatea și au nevoie de ei înșiși ca să-și vindece rănile. După o perioadă pe care am decis să nu o numesc proastă ci mai degrabă, vindecătoare, am învățat să fiu eu din nou. Nu știam că oamenii îți pot lua cu atâta ușurință acest drept și nici că pentru a-l recupera trebuie să alergi mult. Chiar și pentru o alergătoare de cursă lungă, ca mine, o astfel de provocare implică mai mult decât o disciplină strictă.

N-am pierdut nimic care să doară mai mult ca liniștea. Ea e cea care ne ferește de boli, de nopți nedormite, de frici, de oameni nocivi. Ea e sănătate! Nu-ți spune nimeni când o pierzi pentru că viața chiar nu vine cu intrucțiuni de folosire, unde ar mai fi farmecul? Trebuie să descoperi, pas cu pas, cine ești. Te poți minți crezând că tu nu vrei să te măriți când în tine zace de o viață imaginea nunții tale perfecte. Spui celor din jur cât urăști acest concept, dar în sufletul tău aștepți să se întâmple. E simplu! Spune cu voce tare că tu asta vrei și te vei scuti pe tine de energii irosite absurd. Apoi, ești într-o competiție cu oricine din jurul tău, când singura persoană capabilă să te depășească este o versiune mai bună a ta. N-ai cum să știi asta că doar alergi de nebună după o poveste care nu te reprezintă.

Scriu asta pentru că am obosit. Am obosit să spun că eu trăiesc asumat, că eu nu trebuie să dovedesc nimic nimănui, că societatea nu doarme cu mine seara în pat și nu-mi măsoară bătăile inimii. Că poate o relație n-are nevoie de acte ca să fie perfectă, că poate nu vreau să fiu ca toată lumea doar pentru că “toți au făcut asta”. Nu simt nevoia să mă justific când întâlnesc după ani o cunoștință care mă judecă pentru că până la vârsta asta n-am facut ceea ce alții au deja. Și dacă citești acum aceste rânduri, află că nici tu. Află că tu nu trebuie să alergi după regulile altora, reguli care oricum nu sunt făcute pentru tine. Află că mai sunt ca tine oameni care s-au săturat să privească acea privire plină de prejudecăți că ești într-o relație cu x sau cu y. Sau privirea pe care aș pune-o în top 3, aceea care te etichetează instant după averea partenerului. Tu n-ai muncit niciodată, te-ai lăsat de orice proiect, te bazezi doar pe el acum. Și mă întorc la etichete și vă întreb: n-ar fi mai bine să vi le scrieți singuri pe ale voastre? Poate v-ar reprezenta mai bine.

Alegi uneori să cazi pradă acestor oameni superficiali, pentru care doar viața lor contează. Ei au făcut, ei au trăit, ei au suferit, ei vor avea, ei au pățit, ei, ei, ei. Tu nu exiști decât ca un interlocutor disciplinat, menit să dea din cap aprobator sau scârbit, în funcție de micuța drama ce-ți este expusă. Dacă ai lângă tine oameni care suferă de sindromul “eu”, întreabă-te dacă nu cumva “tu-ul tău” nu merită să fie și el în propoziție? Poate că se simte singur și i-ar plăcea și lui să se simtă mai puțin singur. Pentru că, vezi tu, de aici începe procesul de pierdere a ceea ce ai tu mai de preț: “liniștea”!

Eu m-am redescoperit după ce am învățat că nu trebuie să ascult numai eu, că nu trebuie să-mi justific alegerile și mai ales, după ce am cântărit bine ce merită cu adevărat în viață. Și astfel îmi petrec ore bune pe săptămână în natură, alerg iar ca înainte, zâmbesc sincer, mă bucur de oamenii frumoși pe care i-am păstrat lângă mine, am învățat să povestesc despre lunile grele ce s-au dus și mi-am înfrânt temeri. Și, nu în ultimul rând, am pus pe mute, chiar de sunt martoră, orice tentativă de monolog cu “eu” ca unic personaj.

5db38d07a682ae6568d43968c3ba99ef

Linistit

Formatul postării

N-as da pe nimic linistea. N-as da-o pe o masina scumpa, nici pe o vacanta departe, nici pe cea mai luxoasa casa, nici nu mai vorbim de haine. N-as da linistea aia de dimineata, cand deshizi ochii si in orice pat te-ai afla, vezi doar lumina calduta a diminetii. Si atat. Nu vezi nici mobila din jur, nici ce tinuta vei imbraca, nu vezi nimic. Vezi, pentru secunda aceea pentru care eu traiesc, doar viata.

Ma veti intreba de ce? De ce scriu astazi asta si de ce asa dintr-o data? Pentru ca n-au trecut prea multi ani de cand alergam ca nebuna prin oras, in cautarea falsei fericiri. Ea a venit cand ma asteptam mai putin. Si a venit odata cu linistea de care va spun. A venit cu linistea care ma insoteste in vacante, linistea care pluteste in aer in week-end-uri, linistea care adoarme cu mine in fiecare noapte. In toti acesti ani, viata n-a facut altceva decat     sa-mi dea palma peste palma, sa-mi arate in stilul ei incapatant de care nu vrea deloc sa se departa, ca am gresit. Am gresit cand am crezut ca ceea ce cautam eu era fericire. Mi-a aratat ca ceea ce cautam eu era o iluzie impachetata frumos, iluzie care pe mine m-a parasit dar cel mai probabil astazi a vrajit pe altcineva.

Si n-as da linistea pe nimic in lume. Linistea cand stai seara cu geamul deschis si asculti ploaia. Si atat. Linistea cand te trezesti in decembrie si dincolo de perdea ninge linistit. Linistea ca vacantele mele sunt pe cea mai banala plaja din lume, unde nu curge prosecco si nici dive nu pozeaza insistent. E o plaja undeva nici prea departe dar nici prea aproape, unde oamenii stau asezati pe scaunele lor pe care le aduc de acasa si beau cafea in pahare de plastic. Asculta marea chiar de uneori vantul bate chiar prea tare. Eu ma uit la valuri si la kiteri, ii numar de fiecare data in timp ce ma incalzesc in hanoracul cu doua numere mai mari pe care il port de fiecare data in bagaj.

Haosul m-a imbolnavit. Fuga dupa “tot” m-a invatat ca daca vrei sa ai “tot” vei avea aproape nimic. Contractele vin si pleaca, la fel si banii. Ceea ce nu mai vine niciodata este surasul bunicii sau imbratisarile bunicului. Nici plimbarile cu tata sau prajiturile mamei. Ele se duc iar fuga dupa “tot” ne fura chiar si momentele care conteaza.

Nu pot decat sa ma simt cea mai norocoasa fiinta din lume. Am invatat sa fiu fericita doar cu linistea. Sa o port cu mine zilnic si sa stiu ca oriunde as fi, ea ma va incalzi intotdeauna. Sa fie de ajuns doar o privire pe geam sau in jur si sa stiu ca ceea ce eu am poate fi definit de un singur adjectiv: unic.

Master of perfection

Formatul postării

Am revazut zilele trecute un amic despre care nu stiam nimic de ani buni. Si-mi spune, sigur pe afirmatia sa, ca am o viata minunata. Evident, ca orice afirmatie atat de importanta, imi si argumenteaza increzator. A vazut pe Facebook! Am ras impreuna si am plecat fiecare in drumul lui, cel mai probabil amandoi intrebandu-ne cat de sincer a fost celalalt despre “viata lui perfecta”. Intamplarea mi-a amintit de un alt moment mai putin amzuant cand am aflat de la o amica lucruri despre mine pe care nici macar eu nu le stiam! Si intre timp, la o analiza profunda a situatiei, mi-am permis chiar sa am curajul sa afirm ca e mai usor astazi sa tragi concluzii despre un om pe care nu-l cunosti decat despre unul ce-ti este apropiat. Ironic, intr-adevar. E absurd dar totusi este al naibii de facil.

Ma amuz, pentru ca asa mi-e firea, cand aud cum oamenii sunt definiti de la distanta de catre unii care nu i-au cunoscut niciodata in realitate. I-au observant pe la cateva evenimente, in nu stiu care cafenea si, mai ales, pe Facebook. Si de aici au tras concluzii. Iar cand ii cunosti cu adevarat, ciudat sa vezi ca glasul nu e asa cum ti l-ai imaginat iar gesturile tradeaza un altfel de caracter. Privirea e diferita si nimic din ce credeai nu e, de fapt, real.

E simplu sa fii martor de la distanta in vietile oamenilor. Sa crezi ca iubirea e o regula in care tu afli sigur necunoscutele, sa crezi ca diferenta de varsta sau de statut e o piedica. Sunt unii care, privind in vietile altora pe care nu-i cunosc, evident, stiu cel mai bine ce-i iubirea lor. Stiu cel mai bine pe ce se bazeaza o relatie din care ei nu fac parte si despre care nu stiu, de fapt, nimic. Ei definesc chiar viata ca pe o stiinta exacta in care totul se demonstreaza stiintific.

E cel mai simplu sa fii absent dar sa le stii pe toate. Aici ne pricepem cu totii de minune. Ne pricepem sa stim de ce altii sunt intr-un loc, chiar daca n-am trait o zi in pielea lor. Ne pricepem, de asemenea, sa dam sfaturi unor oameni ce nu ni le-au cerut. Ne pricepem sa raspandim zvonuri despre unii pe care, miraculos, ii cunoastem cel mai bine desi nu i-am vazut niciodata. Suntem, asa cum ne invata societatea, perfecti! Stam in coltul nostru sigur, plini de curaj si judecam. E cel mai simplu, nu?

 

Doar tu intelegi

Formatul postării

Cuvintele ce urmeaza sa fie scrise sunt despre tine. Despre tine, supravietuitorul intr-o lume ciudata pe care doar tu, supravietuitorul o poti intelege. E vorba despre tine, cel ce ai invatat sa gasesti pacea chiar si atunci cand te-ai aflat in mijlocul furtunii, carand dupa tine cele mai grele bagaje, carandu-le dupa tine chiar cu pretul vietii. N-a fost usor si ai fost singur, ai avut de ales si ai ales cu greu. Dar iata-te astazi aici, cel ce a ales sa fie om, sa-i pese, sa iubeasca, sa zambeasca, sa inchida ochii doar pentru liniste si pentru sperante. Tu, tu esti cel ce conteaza astazi.

Mi-au spus despre tine ca ai ales sa fii altfel. Mi-au spus ca esti curajos si ca, desi ai ales sa iesi din tipare, esti atat de fericit. Cu alegerile tale, da, au fost ale tale si nu ale altcuiva. Atunci, sa-ti spun ce cred. Cred ca tu esti cel ce face diferenta intr-o lume atat de superficiala, intr-o lume in care fericirea vine la pachet cu cele mai urate compromisuri. Caci tu ai inteles ca aia nu e fericire.

Conteaza sa intelegi ca doar tu poti alege ce e bine pentru sufletul tau si nimeni altcineva. Conteaza ca ai avut putere sa fugi chiar de a fost cu maini legate. Nu te-ai lasat prins in trecut, ai luptat pentru prezent si lupti in fiecare zi. Dimineata zambesti, stii cel mai bine ca te-ai mai trezit inca o data, ca ai vazut ceea ce altii nu au mai avut sansa. Lumina. Si apoi, tu, tu esti supravietuitorul propriei tale vieti, si asta te face unic. Pentru ca nu stiu multi care se mandresc cu asta, caci ei alearga in directia gresita pentru ca n-au inteles cel mai de pret lucru. Tu l-ai inteles. Viata nu e despre ceea ce atingi ci despre ceea ce simti.

De ce nu mai scriu?

Formatul postării

Am inceput sa iau scrisul in serios acum mai bine de 15 ani. In vremurile acelea, scrisul era important. Nu conta daca aveai sau nu talent, nu conta daca povestile pe care le impartaseai cu cei de langa tine aveau sau nu sens, conta ca scrii. Si te incurajau sa-ti placa sa scrii. Te incurajau sa citesti, mult, cat mai mult. Si in general, viata era diferita. Atunci nu-ti judeca nimeni intentiile, nici micile povestioare, nici macar la cate concursuri de literatura te duceai, cu atat mai putin, nu te umilea nimeni public doar pentru ca tu erai altfel. Ca tu scriai despre cate si mai cate. Nici nu conta, atata timp cat faceai ceea ce-ti place.

Intre timp, nici nu mai indraznesti sa spui ca tu inca citesti poezii sau chiar, ai ceva curaj sa si scrii. Bine ca intelegi suficient ca scrii pentru tine si pentru ca asta te face pe tine fericit, si nu pentru altii. Si nu mai impartasesti cu nimeni din sentimentele redate in cerneala. Scrii inca in cerneala, ai un stilou mereu dupa tine si iubesti sa-ti notezi din cand in cand, amintiri. Ti-e rusine sa dai share la cate un vers din Minulescu, ca poate n-ai sa strangi atatea like-uri. Sau poate se gasesc cate unii sa-ti judece sentimentele.

E simplu. Astazi totul e perisabil. Pe vremea aceea, prietenia cantarea mai mult decat atentia. Pe vremea aceea prietenii nu te lasau sa zaci luni de zile in mizerie, ca apoi sa te sune pe fix, evident, sa ceara cu tine, si sa te intrebe daca n-ai si pentru ei ceva recenzii de carti citite peste vara. Astazi insa, lumea te-ntreaba ce mai faci, poate, poate, le spui ca nu-ti merge bine. Ca daca iti merge bine, sigur e pentru ca te-ai indragostit de un barbat puternic. Si cam tot ceea ce ai tu e datorita lui, nu-i asa? Ca doar n-oi fi muncit si tu macar putin sau poate sentimentele mai exista si ele pentru unii dintre noi. Usurinta prin care astazi judecam alegerile altora e oare o consecinta a unor fapte din trecut? Poate daca am fi citit macar putina poezie, am fi inteles iubirea diferit. Dar astazi, conteaza doar sa judecam ce prost scrie unul, ce greseli mai face altul, ce mult a luat in greutate ea, sau ca el a chelit cam devreme. Sau, ce usor spunem despre unii ca scriu mizerabil fara sa intelegem macar putin din povestile lor. Ei bine, e greu sa mai scrii astazi, cand oricum nici macar tu nu te mai intelegi pe tine intr-o lume atat de superficiala si perfida.

Si da, se pare ca Totul ar fi trebuit sa fie sfere, Dar n-a fost, n-a fost asa .

 

Profita acum, cat inca mai poti!

Formatul postării

Zilele trecute mi-am revazut un vechi prieten, iar intalnirile cu el sunt de cele mai multe ori pline de revelatii, precum cea de acum. In timp ce eu ma plang de cat de greu e sa fii independenta cand unii barbati vad orice altceva decat creierul unei femei, el imi raspunde sincer “Pai daca esti proasta! Tu nu stii ca asta e cel mai mare avantaj al unei femei?” O fi, dar eu nu l-am descoperit pana acum, caci uneori anumite femei au pretentia sa lucreze cu anumiti domni doar pentru ca prezinta un concept care se potriveste cu planul respectivului business. “Bai Radulescu, pe bune, nu te inteleg, de ce naiba nu profiti? Asta e si ideea”.

Am luat totul ca pe o glumita, mi-am continuat amuzata ziua, pana cand la finalul ei am inteles ca exista doua categorii de barbati: unii iti dau contracte cu un interes ascuns iar altii nu-ti dau nimic doar pentru ca esti femeie. Recunosc, m-am gasit usor confuza intr-o discutie cu un domn angajat al statului roman care mi-a urlat suparat ca “toate suntem la fel, cu aceleasi scuze si povesti”. Nici n-am apucat sa deschid gura, caci a concluzionat el si pentru mine “M-am saturat de voi!”. Pe domnul nu-l judec, l-am inteles dupa cateva zile de intrebari si mai putine raspunsuri, pana cand tot vechiul prieten m-a ajutat sa-mi gasesc linistea “Mai, Radulescu, eu ce ti-am zis? Trebuia sa profiti ca esti femeie, ca treaba asta n-o sa mai mearga mult, ce naiba, imbatranesti si tu! O sa intelegi mai tarziu!”

Cand esti impacata cu idea ca timpul trece, si singura ta tristete majora e ca oamenii de langa tine pleaca unul cate unul, ti-e greu sa te gandesti ca nu vei mai avea parte de favoruri doar pentru ca “esti femeie, ce naiba!”. Am avut nevoie de mult timp ca sa inteleg de ce s-au intamplat in viata mea anumite situatii care au implicat intotdeauna barbati. Nu mi-a placut niciodata varianta “pisicelii” si nici a “please, honey, I need some money, some contracts, some holidays”. Cu un tata care a lucrat aproape doua decenii in fotbal, inconjurata de fotbalisti de toate felurile, m-am lamurit cum stau lucrurile, inca de foarte devreme, de pe la 14 ani cand tata mi-a explicat foarte in detaliu “de ce sa nu”. Mai tarziu, tot la bratul tatei m-am lovit de situatii cu iz ceva mai dramatic, pe care la vremea respectiva nici macar el nu a stiut sa le rezolve.

Si m-am trezit astazi, in drumul meu spre 30, cu barbati care imi recomanda sa ma gandesc bine, caci, de, nu mai sunt la 20, cand toate erau mai usoare. Iar astazi, intr-o intalnire cu un client, am aflat ca el si-ar fi dorit sa fie femeie doar ca sa profite de …barbati! Intr-un moment de sinceritate, mi-a spus ca el nu intelege cum nu profitam mai mult, cand el, femeie fiind, ar fi avut pana la varsta asta cel putin o insula caci iubirea nu e niciodata suficienta pentru o femeie. Acestea fiind spuse, ma duc sa vad ce pot sa mai fac cu cei 3 ani ramasi in care ar trebui sa profit, ca dupa 30, nu se stie ce vine!

Inapoi la cuvinte

Formatul postării

Mai devreme sau mai tarziu, cu totii schimbam ceva in noi. Poate ca unii dintre noi tradeaza mai mult si recunosc raspicat ca “da, ei nu mai puteau asa”. Altii insa, pun totul intr-un sertar, de la cuvinte, regrete, frustrari, vorbe goale, amintiri…si-si blocheaza sufletul. Pentru totdeauna! Imi spunea un prieten recent, ca el nu crede ca putem sa ne blocam sufletul pe viata, ca orice dezamagire trece, cu ajutorul timpului. Oricat as incerca sa il contrazic, stiu ca pe unii oameni nu ii poti convinge de nimic. Pentru ca ei cred la infinit intr-un sentiment pe care altii insa, nu il vor mai cunoaste niciodata.

Cand crezi ca orice iti va fi iertat, cand crezi cu tarie ca indiferenta, rautatea, vorbele urate, toate vor fi uitate, atunci niciodata nu vei intelege un suflet ranit. Nu vei intelege niciodata ca sufletul este cel mai greu de vindecat si ca pentru unii dintre noi, conteaza fiecare detaliu. Conteaza ca te schimbi in omul in care spuneai ca nu vei deveni vreodata, conteaza ca vorbesti cum spuneai candva ca nu vei mai vorbi niciodata. Pentru sufletul ranit conteaza fiecare privire, fiecare zi petrecuta in singuratate, conteaza ca ai spus din nou ce i-ai promis lui ca nu vei mai face.

Nu vei intelege niciodata de ce, vei incepe sa postezi melodii si citate, poate, poate, cineva te va ierta intr-o zi. Dar stii, oricat ar vrea acel cineva sa ierte si sa treaca peste, e guvernat de suflet. Iar sufletul carpit nu va lasa niciodata un drum deschis catre o alta bucatica de carne pe care tu sa o devorezi cu atata placere. El simte mirosul de sange inaintea ta.

Si cand vei realiza, intr-un final, dupa ani de incercari esuate si telefoane date si mesaje, poze, amintiri, ca da, tu ai fost cel care a gresit, abia atunci va fi pace si in sufletul tau. Caci in al ei, nu va mai fi niciodata! Si meritul acesta iti apartine tie pe deplin, macar cu atat sa ramai din cea mai frumoasa poveste de iubire!