Eu sunt bine dar tu când m-ai întrebat asta ultima oară?

Standard

E liniște după mult timp și am reușit să strâng câteva cuvinte pe care simt că nu mai vreau să le țin doar pentru mine. Se întâmplă uneori să nu vrem să vorbim pentru că unii dintre noi preferă singurătatea și au nevoie de ei înșiși ca să-și vindece rănile. După o perioadă pe care am decis să nu o numesc proastă ci mai degrabă, vindecătoare, am învățat să fiu eu din nou. Nu știam că oamenii îți pot lua cu atâta ușurință acest drept și nici că pentru a-l recupera trebuie să alergi mult. Chiar și pentru o alergătoare de cursă lungă, ca mine, o astfel de provocare implică mai mult decât o disciplină strictă.

N-am pierdut nimic care să doară mai mult ca liniștea. Ea e cea care ne ferește de boli, de nopți nedormite, de frici, de oameni nocivi. Ea e sănătate! Nu-ți spune nimeni când o pierzi pentru că viața chiar nu vine cu intrucțiuni de folosire, unde ar mai fi farmecul? Trebuie să descoperi, pas cu pas, cine ești. Te poți minți crezând că tu nu vrei să te măriți când în tine zace de o viață imaginea nunții tale perfecte. Spui celor din jur cât urăști acest concept, dar în sufletul tău aștepți să se întâmple. E simplu! Spune cu voce tare că tu asta vrei și te vei scuti pe tine de energii irosite absurd. Apoi, ești într-o competiție cu oricine din jurul tău, când singura persoană capabilă să te depășească este o versiune mai bună a ta. N-ai cum să știi asta că doar alergi de nebună după o poveste care nu te reprezintă.

Scriu asta pentru că am obosit. Am obosit să spun că eu trăiesc asumat, că eu nu trebuie să dovedesc nimic nimănui, că societatea nu doarme cu mine seara în pat și nu-mi măsoară bătăile inimii. Că poate o relație n-are nevoie de acte ca să fie perfectă, că poate nu vreau să fiu ca toată lumea doar pentru că “toți au făcut asta”. Nu simt nevoia să mă justific când întâlnesc după ani o cunoștință care mă judecă pentru că până la vârsta asta n-am facut ceea ce alții au deja. Și dacă citești acum aceste rânduri, află că nici tu. Află că tu nu trebuie să alergi după regulile altora, reguli care oricum nu sunt făcute pentru tine. Află că mai sunt ca tine oameni care s-au săturat să privească acea privire plină de prejudecăți că ești într-o relație cu x sau cu y. Sau privirea pe care aș pune-o în top 3, aceea care te etichetează instant după averea partenerului. Tu n-ai muncit niciodată, te-ai lăsat de orice proiect, te bazezi doar pe el acum. Și mă întorc la etichete și vă întreb: n-ar fi mai bine să vi le scrieți singuri pe ale voastre? Poate v-ar reprezenta mai bine.

Alegi uneori să cazi pradă acestor oameni superficiali, pentru care doar viața lor contează. Ei au făcut, ei au trăit, ei au suferit, ei vor avea, ei au pățit, ei, ei, ei. Tu nu exiști decât ca un interlocutor disciplinat, menit să dea din cap aprobator sau scârbit, în funcție de micuța drama ce-ți este expusă. Dacă ai lângă tine oameni care suferă de sindromul “eu”, întreabă-te dacă nu cumva “tu-ul tău” nu merită să fie și el în propoziție? Poate că se simte singur și i-ar plăcea și lui să se simtă mai puțin singur. Pentru că, vezi tu, de aici începe procesul de pierdere a ceea ce ai tu mai de preț: “liniștea”!

Eu m-am redescoperit după ce am învățat că nu trebuie să ascult numai eu, că nu trebuie să-mi justific alegerile și mai ales, după ce am cântărit bine ce merită cu adevărat în viață. Și astfel îmi petrec ore bune pe săptămână în natură, alerg iar ca înainte, zâmbesc sincer, mă bucur de oamenii frumoși pe care i-am păstrat lângă mine, am învățat să povestesc despre lunile grele ce s-au dus și mi-am înfrânt temeri. Și, nu în ultimul rând, am pus pe mute, chiar de sunt martoră, orice tentativă de monolog cu “eu” ca unic personaj.

5db38d07a682ae6568d43968c3ba99ef

Linistit

Standard

N-as da pe nimic linistea. N-as da-o pe o masina scumpa, nici pe o vacanta departe, nici pe cea mai luxoasa casa, nici nu mai vorbim de haine. N-as da linistea aia de dimineata, cand deshizi ochii si in orice pat te-ai afla, vezi doar lumina calduta a diminetii. Si atat. Nu vezi nici mobila din jur, nici ce tinuta vei imbraca, nu vezi nimic. Vezi, pentru secunda aceea pentru care eu traiesc, doar viata.

Ma veti intreba de ce? De ce scriu astazi asta si de ce asa dintr-o data? Pentru ca n-au trecut prea multi ani de cand alergam ca nebuna prin oras, in cautarea falsei fericiri. Ea a venit cand ma asteptam mai putin. Si a venit odata cu linistea de care va spun. A venit cu linistea care ma insoteste in vacante, linistea care pluteste in aer in week-end-uri, linistea care adoarme cu mine in fiecare noapte. In toti acesti ani, viata n-a facut altceva decat     sa-mi dea palma peste palma, sa-mi arate in stilul ei incapatant de care nu vrea deloc sa se departa, ca am gresit. Am gresit cand am crezut ca ceea ce cautam eu era fericire. Mi-a aratat ca ceea ce cautam eu era o iluzie impachetata frumos, iluzie care pe mine m-a parasit dar cel mai probabil astazi a vrajit pe altcineva.

Si n-as da linistea pe nimic in lume. Linistea cand stai seara cu geamul deschis si asculti ploaia. Si atat. Linistea cand te trezesti in decembrie si dincolo de perdea ninge linistit. Linistea ca vacantele mele sunt pe cea mai banala plaja din lume, unde nu curge prosecco si nici dive nu pozeaza insistent. E o plaja undeva nici prea departe dar nici prea aproape, unde oamenii stau asezati pe scaunele lor pe care le aduc de acasa si beau cafea in pahare de plastic. Asculta marea chiar de uneori vantul bate chiar prea tare. Eu ma uit la valuri si la kiteri, ii numar de fiecare data in timp ce ma incalzesc in hanoracul cu doua numere mai mari pe care il port de fiecare data in bagaj.

Haosul m-a imbolnavit. Fuga dupa “tot” m-a invatat ca daca vrei sa ai “tot” vei avea aproape nimic. Contractele vin si pleaca, la fel si banii. Ceea ce nu mai vine niciodata este surasul bunicii sau imbratisarile bunicului. Nici plimbarile cu tata sau prajiturile mamei. Ele se duc iar fuga dupa “tot” ne fura chiar si momentele care conteaza.

Nu pot decat sa ma simt cea mai norocoasa fiinta din lume. Am invatat sa fiu fericita doar cu linistea. Sa o port cu mine zilnic si sa stiu ca oriunde as fi, ea ma va incalzi intotdeauna. Sa fie de ajuns doar o privire pe geam sau in jur si sa stiu ca ceea ce eu am poate fi definit de un singur adjectiv: unic.

Master of perfection

Standard

Am revazut zilele trecute un amic despre care nu stiam nimic de ani buni. Si-mi spune, sigur pe afirmatia sa, ca am o viata minunata. Evident, ca orice afirmatie atat de importanta, imi si argumenteaza increzator. A vazut pe Facebook! Am ras impreuna si am plecat fiecare in drumul lui, cel mai probabil amandoi intrebandu-ne cat de sincer a fost celalalt despre “viata lui perfecta”. Intamplarea mi-a amintit de un alt moment mai putin amzuant cand am aflat de la o amica lucruri despre mine pe care nici macar eu nu le stiam! Si intre timp, la o analiza profunda a situatiei, mi-am permis chiar sa am curajul sa afirm ca e mai usor astazi sa tragi concluzii despre un om pe care nu-l cunosti decat despre unul ce-ti este apropiat. Ironic, intr-adevar. E absurd dar totusi este al naibii de facil.

Ma amuz, pentru ca asa mi-e firea, cand aud cum oamenii sunt definiti de la distanta de catre unii care nu i-au cunoscut niciodata in realitate. I-au observant pe la cateva evenimente, in nu stiu care cafenea si, mai ales, pe Facebook. Si de aici au tras concluzii. Iar cand ii cunosti cu adevarat, ciudat sa vezi ca glasul nu e asa cum ti l-ai imaginat iar gesturile tradeaza un altfel de caracter. Privirea e diferita si nimic din ce credeai nu e, de fapt, real.

E simplu sa fii martor de la distanta in vietile oamenilor. Sa crezi ca iubirea e o regula in care tu afli sigur necunoscutele, sa crezi ca diferenta de varsta sau de statut e o piedica. Sunt unii care, privind in vietile altora pe care nu-i cunosc, evident, stiu cel mai bine ce-i iubirea lor. Stiu cel mai bine pe ce se bazeaza o relatie din care ei nu fac parte si despre care nu stiu, de fapt, nimic. Ei definesc chiar viata ca pe o stiinta exacta in care totul se demonstreaza stiintific.

E cel mai simplu sa fii absent dar sa le stii pe toate. Aici ne pricepem cu totii de minune. Ne pricepem sa stim de ce altii sunt intr-un loc, chiar daca n-am trait o zi in pielea lor. Ne pricepem, de asemenea, sa dam sfaturi unor oameni ce nu ni le-au cerut. Ne pricepem sa raspandim zvonuri despre unii pe care, miraculos, ii cunoastem cel mai bine desi nu i-am vazut niciodata. Suntem, asa cum ne invata societatea, perfecti! Stam in coltul nostru sigur, plini de curaj si judecam. E cel mai simplu, nu?

 

Doar tu intelegi

Standard

Cuvintele ce urmeaza sa fie scrise sunt despre tine. Despre tine, supravietuitorul intr-o lume ciudata pe care doar tu, supravietuitorul o poti intelege. E vorba despre tine, cel ce ai invatat sa gasesti pacea chiar si atunci cand te-ai aflat in mijlocul furtunii, carand dupa tine cele mai grele bagaje, carandu-le dupa tine chiar cu pretul vietii. N-a fost usor si ai fost singur, ai avut de ales si ai ales cu greu. Dar iata-te astazi aici, cel ce a ales sa fie om, sa-i pese, sa iubeasca, sa zambeasca, sa inchida ochii doar pentru liniste si pentru sperante. Tu, tu esti cel ce conteaza astazi.

Mi-au spus despre tine ca ai ales sa fii altfel. Mi-au spus ca esti curajos si ca, desi ai ales sa iesi din tipare, esti atat de fericit. Cu alegerile tale, da, au fost ale tale si nu ale altcuiva. Atunci, sa-ti spun ce cred. Cred ca tu esti cel ce face diferenta intr-o lume atat de superficiala, intr-o lume in care fericirea vine la pachet cu cele mai urate compromisuri. Caci tu ai inteles ca aia nu e fericire.

Conteaza sa intelegi ca doar tu poti alege ce e bine pentru sufletul tau si nimeni altcineva. Conteaza ca ai avut putere sa fugi chiar de a fost cu maini legate. Nu te-ai lasat prins in trecut, ai luptat pentru prezent si lupti in fiecare zi. Dimineata zambesti, stii cel mai bine ca te-ai mai trezit inca o data, ca ai vazut ceea ce altii nu au mai avut sansa. Lumina. Si apoi, tu, tu esti supravietuitorul propriei tale vieti, si asta te face unic. Pentru ca nu stiu multi care se mandresc cu asta, caci ei alearga in directia gresita pentru ca n-au inteles cel mai de pret lucru. Tu l-ai inteles. Viata nu e despre ceea ce atingi ci despre ceea ce simti.

De ce nu mai scriu?

Standard

Am inceput sa iau scrisul in serios acum mai bine de 15 ani. In vremurile acelea, scrisul era important. Nu conta daca aveai sau nu talent, nu conta daca povestile pe care le impartaseai cu cei de langa tine aveau sau nu sens, conta ca scrii. Si te incurajau sa-ti placa sa scrii. Te incurajau sa citesti, mult, cat mai mult. Si in general, viata era diferita. Atunci nu-ti judeca nimeni intentiile, nici micile povestioare, nici macar la cate concursuri de literatura te duceai, cu atat mai putin, nu te umilea nimeni public doar pentru ca tu erai altfel. Ca tu scriai despre cate si mai cate. Nici nu conta, atata timp cat faceai ceea ce-ti place.

Intre timp, nici nu mai indraznesti sa spui ca tu inca citesti poezii sau chiar, ai ceva curaj sa si scrii. Bine ca intelegi suficient ca scrii pentru tine si pentru ca asta te face pe tine fericit, si nu pentru altii. Si nu mai impartasesti cu nimeni din sentimentele redate in cerneala. Scrii inca in cerneala, ai un stilou mereu dupa tine si iubesti sa-ti notezi din cand in cand, amintiri. Ti-e rusine sa dai share la cate un vers din Minulescu, ca poate n-ai sa strangi atatea like-uri. Sau poate se gasesc cate unii sa-ti judece sentimentele.

E simplu. Astazi totul e perisabil. Pe vremea aceea, prietenia cantarea mai mult decat atentia. Pe vremea aceea prietenii nu te lasau sa zaci luni de zile in mizerie, ca apoi sa te sune pe fix, evident, sa ceara cu tine, si sa te intrebe daca n-ai si pentru ei ceva recenzii de carti citite peste vara. Astazi insa, lumea te-ntreaba ce mai faci, poate, poate, le spui ca nu-ti merge bine. Ca daca iti merge bine, sigur e pentru ca te-ai indragostit de un barbat puternic. Si cam tot ceea ce ai tu e datorita lui, nu-i asa? Ca doar n-oi fi muncit si tu macar putin sau poate sentimentele mai exista si ele pentru unii dintre noi. Usurinta prin care astazi judecam alegerile altora e oare o consecinta a unor fapte din trecut? Poate daca am fi citit macar putina poezie, am fi inteles iubirea diferit. Dar astazi, conteaza doar sa judecam ce prost scrie unul, ce greseli mai face altul, ce mult a luat in greutate ea, sau ca el a chelit cam devreme. Sau, ce usor spunem despre unii ca scriu mizerabil fara sa intelegem macar putin din povestile lor. Ei bine, e greu sa mai scrii astazi, cand oricum nici macar tu nu te mai intelegi pe tine intr-o lume atat de superficiala si perfida.

Si da, se pare ca Totul ar fi trebuit sa fie sfere, Dar n-a fost, n-a fost asa .

 

Profita acum, cat inca mai poti!

Standard

Zilele trecute mi-am revazut un vechi prieten, iar intalnirile cu el sunt de cele mai multe ori pline de revelatii, precum cea de acum. In timp ce eu ma plang de cat de greu e sa fii independenta cand unii barbati vad orice altceva decat creierul unei femei, el imi raspunde sincer “Pai daca esti proasta! Tu nu stii ca asta e cel mai mare avantaj al unei femei?” O fi, dar eu nu l-am descoperit pana acum, caci uneori anumite femei au pretentia sa lucreze cu anumiti domni doar pentru ca prezinta un concept care se potriveste cu planul respectivului business. “Bai Radulescu, pe bune, nu te inteleg, de ce naiba nu profiti? Asta e si ideea”.

Am luat totul ca pe o glumita, mi-am continuat amuzata ziua, pana cand la finalul ei am inteles ca exista doua categorii de barbati: unii iti dau contracte cu un interes ascuns iar altii nu-ti dau nimic doar pentru ca esti femeie. Recunosc, m-am gasit usor confuza intr-o discutie cu un domn angajat al statului roman care mi-a urlat suparat ca “toate suntem la fel, cu aceleasi scuze si povesti”. Nici n-am apucat sa deschid gura, caci a concluzionat el si pentru mine “M-am saturat de voi!”. Pe domnul nu-l judec, l-am inteles dupa cateva zile de intrebari si mai putine raspunsuri, pana cand tot vechiul prieten m-a ajutat sa-mi gasesc linistea “Mai, Radulescu, eu ce ti-am zis? Trebuia sa profiti ca esti femeie, ca treaba asta n-o sa mai mearga mult, ce naiba, imbatranesti si tu! O sa intelegi mai tarziu!”

Cand esti impacata cu idea ca timpul trece, si singura ta tristete majora e ca oamenii de langa tine pleaca unul cate unul, ti-e greu sa te gandesti ca nu vei mai avea parte de favoruri doar pentru ca “esti femeie, ce naiba!”. Am avut nevoie de mult timp ca sa inteleg de ce s-au intamplat in viata mea anumite situatii care au implicat intotdeauna barbati. Nu mi-a placut niciodata varianta “pisicelii” si nici a “please, honey, I need some money, some contracts, some holidays”. Cu un tata care a lucrat aproape doua decenii in fotbal, inconjurata de fotbalisti de toate felurile, m-am lamurit cum stau lucrurile, inca de foarte devreme, de pe la 14 ani cand tata mi-a explicat foarte in detaliu “de ce sa nu”. Mai tarziu, tot la bratul tatei m-am lovit de situatii cu iz ceva mai dramatic, pe care la vremea respectiva nici macar el nu a stiut sa le rezolve.

Si m-am trezit astazi, in drumul meu spre 30, cu barbati care imi recomanda sa ma gandesc bine, caci, de, nu mai sunt la 20, cand toate erau mai usoare. Iar astazi, intr-o intalnire cu un client, am aflat ca el si-ar fi dorit sa fie femeie doar ca sa profite de …barbati! Intr-un moment de sinceritate, mi-a spus ca el nu intelege cum nu profitam mai mult, cand el, femeie fiind, ar fi avut pana la varsta asta cel putin o insula caci iubirea nu e niciodata suficienta pentru o femeie. Acestea fiind spuse, ma duc sa vad ce pot sa mai fac cu cei 3 ani ramasi in care ar trebui sa profit, ca dupa 30, nu se stie ce vine!

Inapoi la cuvinte

Standard

Mai devreme sau mai tarziu, cu totii schimbam ceva in noi. Poate ca unii dintre noi tradeaza mai mult si recunosc raspicat ca “da, ei nu mai puteau asa”. Altii insa, pun totul intr-un sertar, de la cuvinte, regrete, frustrari, vorbe goale, amintiri…si-si blocheaza sufletul. Pentru totdeauna! Imi spunea un prieten recent, ca el nu crede ca putem sa ne blocam sufletul pe viata, ca orice dezamagire trece, cu ajutorul timpului. Oricat as incerca sa il contrazic, stiu ca pe unii oameni nu ii poti convinge de nimic. Pentru ca ei cred la infinit intr-un sentiment pe care altii insa, nu il vor mai cunoaste niciodata.

Cand crezi ca orice iti va fi iertat, cand crezi cu tarie ca indiferenta, rautatea, vorbele urate, toate vor fi uitate, atunci niciodata nu vei intelege un suflet ranit. Nu vei intelege niciodata ca sufletul este cel mai greu de vindecat si ca pentru unii dintre noi, conteaza fiecare detaliu. Conteaza ca te schimbi in omul in care spuneai ca nu vei deveni vreodata, conteaza ca vorbesti cum spuneai candva ca nu vei mai vorbi niciodata. Pentru sufletul ranit conteaza fiecare privire, fiecare zi petrecuta in singuratate, conteaza ca ai spus din nou ce i-ai promis lui ca nu vei mai face.

Nu vei intelege niciodata de ce, vei incepe sa postezi melodii si citate, poate, poate, cineva te va ierta intr-o zi. Dar stii, oricat ar vrea acel cineva sa ierte si sa treaca peste, e guvernat de suflet. Iar sufletul carpit nu va lasa niciodata un drum deschis catre o alta bucatica de carne pe care tu sa o devorezi cu atata placere. El simte mirosul de sange inaintea ta.

Si cand vei realiza, intr-un final, dupa ani de incercari esuate si telefoane date si mesaje, poze, amintiri, ca da, tu ai fost cel care a gresit, abia atunci va fi pace si in sufletul tau. Caci in al ei, nu va mai fi niciodata! Si meritul acesta iti apartine tie pe deplin, macar cu atat sa ramai din cea mai frumoasa poveste de iubire!

Reteta retetei succesului

Standard

Intr-o lume in care toti ne vand fatis sau pe ascuns reteta succesului, ma intreb de ce nu imi defineste nimeni ce inseamna succesul pentru ei. Caci retete avem de toate felurile si pentru toate gusturile, pentru carnivori, pentru vegetarieni sau chiar pentru adeptii stilului raw. Nu mai vorbeste nimeni despre ce frustrari zac in noi sau de ce ne ascundem in spatele unor zile pline pe care le dedicam muncii, muncii si…iar muncii. Nu am citit aproape deloc despre povesti ale castigarii unui razboi cu noi insine, din care iesim castigatori cu societatea, cea care ne invata cum sa avem, ce altceva daca nu SUCCES.

Povesti de succes in afaceri am tot vazut, in jurul meu toti se lauda ca si-au dublat veniturile, ca totul merge perfect, ca acum viata le-a dat ceea ce au muncit si au plantat de-a lungul ultimilor ani. Iar cand ii intreb de ce sunt la a 3-a casnicie, imi zambesc arogant spunandu-mi ca femeile nu sunt o afacere buna niciodata. Pe unii ii intreb de ce n-au investit si in viata personala daca tot sunt atat de buni sa invarta milioane si sa le inmulteasca cu atata maiestrie. Chiar acesta este un subiect pe care nimeni nu il abordeaza: de ce se ascund oamenii de succes in spatele povestilor cu iz bancar si mai putin legat de ce le-a gatit nevasta cu o zi in urma. Pentru ca unii dintre ei nu au asa ceva, pentru ca unii dintre ei semneaza cu usurinta tranzactii cu multe zerouri, riscante si nesigure dar nici nu vor sa auda de acel contract simplu pe care il fac pentru o viata linistita, acasa. Si aici am deschis un alt subiect tabu. Ce inseamna pentru unii dintre ei “acasa”? Un loc pentru care au platit o suma importanta de bani dar care nu inseamna nimic pentru ei, un loc in care cutiile de carton sunt la loc de cinste iar menajera e mai ceva ca o mama iubitoare.

Nimeni nu mai vorbeste astazi de sentimente, de acele persoane puternice care in interior dezvolta slabiciuni dureroase si puternice care nu permit altcuiva sa paseasca, decat contabilului, cel mai bun prieten al lor. Nimeni nu mi-a marturisit ca seara ar vrea chiar sa imbratiseze cu iubire o persoana, un om care sa-i completeze sensul vietii si orele petrecute doar cu…laptopul. Pentru ca multi se ascund in spatele “succesului” si uita ca si-au trait jumatate de viata singuri, singurei dar cu multe hartii insotindu-i zi de zi. Si asa se tes zilnic povesti nespuse in care el fuge speriat pastrandu-si cel mai de pret bun al sau sub un seif al carui cifru l-a sters undeva la 20 de ani: inima. Ma uit in privirile lor triste dar pline de ingamfare si nu gasesc nici un motiv pentru care ai putea sa crezi ca isi doresc o partenera. Isi doresc doar putina liniste seara, o cina de afaceri in fiecare zi, concedii cu prietenii si… cate o ea care sa nu poposeasca mult. Caci in casa lui nu e loc de stabilitate decat pentru contracte pe termen lung…cu succesul profesional.

La razboi!

Standard

Traim in razboiul nostru, chiar daca ne-am nascut putin sub Revolutie. Poate aveam 2 ani sau poate aveam 8, insa eram suficient de mici incat sa nu intelegem nimic din iarna lui ’89. Apoi ne-am confruntat cu ani pe care copiii de azi nu i-ar putea intelege. Am vazut tranzitia prin care a trecut Bucurestiul si oamenii din el, astazi totul ne pare atat de diferit iar greutatile ne sunt la fel de greu de dus. Ai nostri ne spun ca noi nu avem griji, ca ei au trait adevaratele drame. Noi credem ca astea sunt adevaratele drame, ca ei nu inteleg ca astazi totul e diferit. Pentru ca desi ne bucuram de libertatea pe care ei n-au avut-o, platim pretul ei mai mult decat si-ar fi putut inchipui.

Putini mai cred in familie si in rostul ei. Copiii nu stiu ce inseamna copilarie si o traiesc pe a lor in felul lor ciudat pe care noi nu-l  vom intelege niciodata. Ne bucura un like si devenim spionii vietilor noastre. Spionam aplicatii si retele sociale si ce-i mai rau este ca intotdeauna vom gasi ceva. Deci din jobul de spion, nu vom fi niciodata dati afara. Avem mereu material de nefericire, fie ca n-avem timp pentru noi, fie ca avem prea mult. Fie ca nimeni nu ne intelege, fie ca relatiile nu mai sunt relatii. Fie ca exista o teama generala de implicare, fie ca am devenit superficiali si plictisiti. Cum sa vindecam plictiseala? Imi pare o boala grava, asa cum si elvetienilor le pare atunci cand imi marturisesc ca se plictisesc de viata lor “perfecta”. Noi ii vedem fericiti, oamenii care nu au probleme de nici un fel, ne par linistiti insa ma intreb daca ne-ar fi bine sa fim atat de linistiti? Apoi ignoram depresia, boala acestui secol, pe care nimeni nu o considera grava si care stinge din ce in ce mai multe povesti. Incepem sa avem nevoie de ajutor, de oameni care sa vorbeasca macar putin cu noi. Pentru ca fara sa ne dam seama, traim intr-o lume plina de oameni care nu ne spun nimic. Nu mai vorbesc de lipsa de interes pentru lucrurile banale care candva aduceau fericire parintilor nostri sau chiar noua pana pe la 14 ani.

Imi amintesc cata bucurie imi aducea masa de pranz de duminica si plimbarile catre cofetarie, cat asteptam vara sa plec la bunici, cat de repede ma grabeam sa-mi termin temele ca sa ies la joaca, cat imi placea sa citesc, cat de indragostita am fost de Tom Sawyer pe care il visam seara si cate si mai cate. Iar astazi copiii celor din jur sunt innebuniti dupa jocuri pe telefon in asa fel incat am ajuns sa mint spunand ca nu am asa ceva iar ei imi raspund arogant “N-ai cum sa nu ai smartphone”. Ba uite ca am cum! M-am saturat sa-l aud vibrand si sa citesc vesnicele povesti pe whatsapp, mi-am dezinstalat orice joc sau aplicatie periculoasa…pentru pretiosul meu timp liber.

Nimeni nu mai vorbeste astazi despre iubire. Sau daca vorbesc, ea e vinovata pentru dramele noastre. Oamenii nu mai lupta pentru iubire si imi arunca in fata scuza lor preferata “N-a fost sa fie, next one!”. Next one? Asta a fost tot? Ai luptat 5 minute si ai concluzionat ca n-a fost sa fie? Le spun de fiecare data ca in cei superficiali 26 de ani ai mei am invatat o lectie pe viata: relatiile nu sunt usoare. Nici cu prietenii, nici cu partenerii, nici macar cu parintii. Ce-ar fi sa nu mai renuntam? Ce-ar fi sa stim sa gasim in noi partile bune inainte de a critica? Iar daca prin absurd marturisesc ca uneori scriu poezii, ochii plictisiti si dispretuitori  se trezesc la viata. “Cine mai scrie astazi poezii?”, imi (aproape) reproseaza o prietena. Mi-e frica sa-i raspund ca eu, nu pot fi decat not cool si usor nebuna.

Prefer nebunia mea si absurdul  in care aparent traiesc, decat indiferenta altora. Si ma transform pe zi ce trece intr-o ciudata care le cere prietenilor sa nu raspunda la telefon cand stau 30 de minute cu mine la masa, ca si asa ne vedem o data la 2 saptamani ca sa ne spunem 3 cuvinte printre raspunsurile de pe whatsapp si spionajul de pe Facebook.

Ce nu stii

Standard

Ce nu stii este ca oricat rau ai face, timpul are talentul de a sterge cu buretele tot. Si ca ceea ce este astazi, maine poate fi usor uitat. Ce nu stii este ca multe rani se vindeca daca ai grija de ele, ce nu stii este ca ai puterea in tine de a urca mult mai multe trepte decat ai crezut vreodata. Si nu stii cand orice gest iti va fi intors cand te astepti mai putin.

Nu stii ca oricata furie ai aduna in timp, doar invatand sa te detasezi de ea poti invata sa fii fericit. De ce scriu astazi despre asta? Pentru ca se face ca am dat, accidental, peste o serie de e-mailuri uratele din trecut pe care am crezut ca le stersesem candva, in tot acest timp. Insa, vremea a avut rabdare cu mine si mi-a demonstrat inca o data ca este cel mai parsiv partener din viata noastra: trece in favoarea si defavoarea oamenilor, deci nu stim unde sa-l pozitionam.  Atunci am crezut ca lumea se va sfarsi, ca nu voi mai iesi niciodata din casa, ca umilinta a fost suprema, ca ranile nu se vor vindeca. Nu numai ca aproape uitasem de tot incidentul dar astazi nu ma mai incearca nici cel mai banal sentiment. E ca si cum n-ar fi fost, ca si cum as fi stat la o coada intr-un supermarket iar peste 5 minute am uitat fata casierei.

Ce nu stii este ca furia nu te salveaza, ci te arunca in propria-ti capcana. Ce nu stii este ca atunci cand tii un discurs din nervi si frustrare, vei tine discursul pe care il vei regreta toata viata. Caci pe tine e mai greu sa te vindeci cand te stii vinovat decat sa-i ierti pe altii care candva ti-au distrus universul. Am astazi in fata o fetita care plangea disperata crezand ca maine cand se va trezi toata viata ei se va sfarsi, toate visele, planurile, frumusetea vor fi fost duse. O vad cu inima franta sustinandu-si teza de disertatie si luand pentru prima data in viata ei cea mai mica nota din tot istoricul ei scolar. O vad dezamagita ca nu a stiut sa separe doua lucruri diferite si ca nu a putut sa lase emotiile intr-o cutie, afara.

Intre timp, dramele s-au scurs, lasand loc altor scene mult mai dureroase. Si astazi ma priveste in ochi cu nostalgie si-mi spune “Ce nu stii, este ca ceea ce conteaza cu adevarat este ziua de astazi. Ieri s-a scurs, maine nu stii ce va fi, insa acum, in clipa asta, simpla respiratie este o minune, asemenea fiecarei zile noi pe care avem sansa sa o traim.” Acea fetita care in foarte putin timp a trecut la femeia matura si responsabila n-ar fi fost astazi capabila sa aprecieze nimic daca n-ar fi fost si oamenii aceia care candva i-au frant inima. In spatele fiecareia dintre noi se ascunde o poveste nespusa care ne-a schimbat pe viata, un cuvant, un mesaj, un e-mail dureros din care am invatat ca totul se intampla cu un scop. Important este sa stim cand sa-i dam shift-delete, cum am facut eu astazi.

Cuvinte multe

Standard

Cuvintele sunt sfante. Scrise, vorbite, ele trebuie cantarite. Imi place sa cred ca ele ne faciliteaza viata din multe puncte de vedere, ca uneori ele ne salveaza si din pacate, ele ne scufunda. Imi place sa cred ca in spatele multora dintre ele se ascunde sinceritate si iubire, mai putin falsitate si invidie. Insa din pacate, in spatele multor cuvinte se ascunde minciuna sau rea vointa.

Insa ochii nu mint, ei nu pot ascunde nimic daca stii cu adevarat sa privesti in profunzimea lor. Un “te iubesc ” sincer va fi sincer daca si ochii sunt sinceri, asa cum un compliment fals se citeste in invidia din ochi. Uneori e mai bine sa tai legaturi cu oamenii care nu stiu sa se bucure pentru tine, cu acei oameni care nu te plac deloc dar te pupa si iti spun “vai, ce bine arati”. Daca esti alunecos, si urmaresti valul dupa marime si forma, vei fi gol pe dinauntru. Si acest fapt este trist si urat ca sufletul celor ce-l poarta. Am spus cu voce tare in toate cercurile in care m-am invartit ca prefer sa ma inchid in casa si sa citesc decat sa gust acest amar desert al societatii, aceste vorbe mari si seci. Si faptul ca prietenii se calculeaza dupa cat costa geanta de astazi sau ce masina iti iei maine, imi aduce periodic un zambet fals, cand e atat de greu sa smulgi unul de la mine.

“Ce e val, ca valul trece”, dragii mei. Spuneti-mi ce ganduri ascunse aveti, ca sa va spun cat veti pastra un prieten. Prietenii mei imi spun sincer ce cred, se cearta cu mine cand sunt nemultumiti, ma suna cand simt ca dispar, gasesc timp sa ma asculte o ora. Restul vor fi intotdeauna aceia care iti arunca o grimasa si apoi vor canta la alta masa. Acestia sunt oamenii care seara cand se culca n-au nici un gand decat ce sa mai castige de pe urma unora sau altora, caci oricum asa a fost mereu pentru ei, nu?

Imi veti spune ca iar scriu depresiv si am ceva cu oamenii. Da, am! Ii iubesc! Iubesc oamenii si frumosul, iubesc sinceritatea si sentimentul ca pe langa glazura frumos colorata, gustul bun se afla in interior. Iubesc sa cunosc oameni, imi place sa ascult si sa povestesc, rar ma veti auzi judecand sau umbland cu vorba despre unul sau altul. Iar cand cineva incearca sa deschida un astfel de subiect, il ascult, nu-l judec, dar imi rezerv dreptul sa pastrez pentru mine parerea sincera pe care mi-o formez singura. Cati dintre voi imi veti spune ca desi ati auzit numai lucruri rele despre un om, nu v-ati format o parere pana nu l-ati cunoscut cu adevarat?

Sa nu credeti tot ce auziti, s-ar putea sa cadeti in capcana superficialitatii care ne cam incearca pe toti astazi. Povesti inventate am tot auzit. Putine demonstrate. Iar oamenii astia mai putin norocosi s-au dovedit a fi foarte misto. Si talentati. Si fericiti. Nu va da de gandit?

 

You are unprotected!

Standard

De fiecare data cand deschid laptopul e ca si cum m-as uita in oglinda. “You are unprotected”! Yes, I am! Si stiu acest lucru, doar ca n-am facut nimic in acest sens. Mi-ar fi usor sa apas pe un buton insa, ca intotdeauna, caut x-ul si aman pana in ultima clipa. Doar asta stiu sa fac dintodeauna, sa aman. Nu asta facem toti in momentele de rascruce? Gasim in noi orice farama de speranta ca ceva se va schimba, chiar daca stim ca asta nu se va intampla niciodata.

Ce usor ne-ar fi daca ne-am instala pe la 16 ani un antivirus care sa ne anunte de fiecare data cand suntem “unprotected”. Sa poata sesiza orice posibilitate de esec, suferinta, depresie si sa ne opreasca inainte de orice alt pas. Sa apasam butonul “protect” in loc de “x” si lucrurile sa devina atat de simple. Iar la aparitia unei persoane care se va dovedi intr-o buna zi o alegere nu foarte inspirata sa nu mai fim capabili sa simtim. Sa nu mai visam, sa nu mai credem, sa ne oprim pur si simplu.

Ar fi cel mai usor lucru, mai ales atunci cand alegem tot ce e mai neinspirat. Prieteni care uita cine a fost langa ei cand erau jos iar in pseudo succesul lor uita ca existi, straini care judeca aparente si jignesc necontenit, jumatati care uita ce e frumos in relatia lor, toti ar putea fi opriti din timp inainte sa distruga un intreg sistem care, asemenea unui calculator, leaga functie dupa functie.

Si pentru ca nu aleg optiunea cea mai simpla, din cand in cand, alerta revine amintindu-mi ca “You are unprotected!” Stiu! Sunt asa de 26 de ani, de ce as alege sa-mi protejez calculatorul cand nu-mi protejez nici macar sufletul. Virus, dupa virus, sistemul sufera daune zilnic. Si nici macar acest antivirus care ma anunta insistent cat sunt de neprotejata, n-a fost intocmai alegerea mea. Intr-o zi, un amic mi-a zis ca trebuie sa imi curete “sistemul” si ca e urgent sa imi instalez un antivirus. “Chiar trebuie?”, l-am intrebat dezamagita. “Ce mi se poate intampla?”, iar raspunsul a fost “Poti sa risti sa nu il mai deschizi!”. De cand e asta o problema? Cumparam altul. Intre timp am aflat ca odata cu distrugerea “sistemului”, pierd toate informatiile acumulate. Nici asta nu-mi pare o problema atat de mare, cu totii am avut macar un moment in viata in care am luat-o de la inceput fara sa mai pastram macar o informatie din trecut. Si am supravietuit de fiecare data.

Ar fi frumos sa ne usuram fiecare pas in viata. Dar ce am mai fi la final? Ar mai ramane oare macar o urma de magie, magia aia in care credem constant indiferent de varsta. Magia care ne-a adus aici, magia care ne mai poarta inca pe carari neexplorate, magia! Iar acum, cand inchei aceste randuri, alerta ma anunta din nou “You are unprotected!”. Stiu! Si asa intentionez sa raman!

Dincolo de oglinzi

Standard

A fost cea mai ciudata perioada din viata mea, au fost zile oribile si zile minunate, am plans, am ras, am suferit, am mai gasit loc pentru dezamagiri. Am ajuns acasa, acolo unde nu sclipeste aurul pe pereti si nu vad nici o piesa de mobilier care va aparea vreodata in reviste, acolo unde nici eu si nici el nu lasam pe nimeni sa vada mai mult decat noi. Pentru ca e locul acela comod in care doi oameni sunt ei, departe de orice falsa imagine ar afisa-o in alte contexte.

In timp ce rasuflu usurata ca n-am cazut in mijlocul strazii dupa toate rautatile pe care le-am inghitit in ultima saptamana, o lacrima sta in coltul ochiului pregatita sa-mi brazde obrazul pentru prima data dupa mult timp. A fost greu, e din ce in ce mai greu sa fim oameni. Evident ca blogul asta poate parea o prostie pentru multi, cum evident deciziile altora pot parea teribile pentru altii. Evident ca exista fete mai puternice si altele mai putin, evident ca exista oameni mai buni si altii mai putin buni. Evident ca ne nastem cu o soarta mai buna sau mai rea. Aparent.

Insa atata rautate si  rea vointa cata constat in aceasta lume, mi-e greu sa cred ca pot regasi usor altundeva. Caci suntem o tara norocoasa comparativ cu altele, suntem un popor de oameni talentati si frumosi, nu inteleg de ce vrem sa uram tot ce exista. Frustrari avem cu totii. De la cele mai mici la cele mai mari. Insa acest fapt nu ne da dreptul sa fim josnici unii cu altii, sa uitam de luptele cinstite, sa uitam sa credem in sperantele noastre si sa le vedem materializate prin munca si rabdare. Evident ca unii oameni scriu mai frumos, altii mai putin. Unii zambesc mai mult, altii deloc. Unii se dedica, altii sunt timizi, unii poarta costum, altii jeansi.  E o lume variata dar libera. Insa e o lume al naibii de critica si de rea, o lume pe care altii o vad atat de urata. Altii care vin din alte societati, altii care desi au realizat pe langa noi averi colosale, stiu sa spuna “Buna ziua” si “La revedere” oricui. Ma uit la ei si ma intreb de unde aceasta atitudine superioara a unora cand tot ce stiu sa faca mai bine este sa critice. Sunt oameni care desi au tot dreptul nu vor spune niciodata ca ei stiu mai bine, ca ei au mancat in locuri mai bune, ca ei au citit mai multe carti sau au fost mai oameni ca altii. In asta consta adevarata valoare a omului modern, sa stie sa ramana om oriunde ar ajunge si oricat ar avea.

Si desi mi-ar fi usor sa capitulez si sa plec, sa spun ca nici macar nu cunosc lumea asta, mi-e totusi mai aproape de inima sa cred in continuare in idealurile mele, in sperantele pe care le puneam pe umeri cu atat indarjire in liceu si mai apoi in facultate, pe care, surprinzator, inca le mai resimt atarnand zi de zi. Mi-e greu sa-i explic unui om care vine din alte lumi “de ce”. Insa multumesc lui si vietii, ca el nu intreaba. Pentru ca stie. Pentru ca in lumea lui, nimeni vreodata nu mi-a vorbit superior desi sunt omul cu cea mai putina experienta si cele mai simple obiceiuri.

Dincolo de falsele imagini la care lucram fara incetare ar trebui sa persiste rabdarea si bunatatea, lipsa de rea intentie, mai putina barfa, mai multe fapte, mai putina aroganta, mai mult altruism. Inainte sa scoti din tine tot ce e mai rau, intreaba-te cine esti tu? Ce ai facut tu pentru tine si pentru prieteni, nu pentru o intreaga lume?  Cand ai scris ultima oara un lucru frumos?

N-avem certitudinea zilei de maine, nici a relatiei, nici a prieteniilor vesnice. Tocmai din acest fapt, nu gasesc nici un motiv pentru care am trai plini de ura si venin, suparati pe toata lumea si vesnic nemultumiti. Ati fi surprinsi sa vedeti cat de frumosi sunt oamenii, dincolo de prejudecatile voastre, cat de simple sunt relatiile cand renuntati sa fiti carcotasi. Alegerile sunt o chestiune de caracter si ii privesc pe cei implicati direct.

In spatele mirajului in care veti cadea se ascunde un adevar dureros pe care multi nu si-l asuma. E bine totusi sa lasati deoparte orice urma de prejudecata si manie, caci nu se stie niciodata ce se poate intampla in palatul perfectiunii in care unii isi duc traiul zi de zi, in care candva calcam si eu demna si nemiloasa pana cand am primit o lectie pe care                    n-as putea vreodata sa o uit.

Romantism contemporan

Standard

Avantajul timpurilor noastre este ca timpul trece mai repede cand viata devine agitata. Iar daca timpul trece repede nu mai avem vreme sa calculam totul pana la ultimul cent, nu mai avem timp sa cantarim fiecare cuvant, fiecare gest, fiecare privire. Si chiar daca vazute din exterior lucrurile par sa devina superficiale, gasim in anumite cazuri cele mai profunde povesti. Iar pentru secolul in care ne traim zilele, acest fapt mi se pare dovada pura ca romantismul n-a murit.

Nu sunt cel mai romantic om prin gesturi dar ma impresioneaza enorm povestile frumoase, poate tocmai pentru ca sunt din ce in ce mai rare. Cu siguranta si pentru ca avem de-a face cu o perioada nebuna, nebuna. Traim si vedem in jurul nostru cele mai de neinteles povesti pe care le comentam cu ardoare zi de zi cu prietenii. Si pe langa toate acestea emitem nenumarate judecati de valoare, insa atunci cand ne vine randul sa ne vindem povestea frumos intampinam hopuri si incetinim. Cand tentatiile atarna pe sfoara din metru in metru iar oamenii par ca si-au pierdut demnitatea si orice farama de respect, sa mai crezi in relatii e o chestiune de curaj.

Si chiar si cele mai frumoase relatii in ochii nostri nu par ceea ce noi ne dorim, insa atunci va voi intreba cu cel mai mare interes “Stim oare ce vrem cu adevarat?”, veti sti ce sa-mi raspundeti? Caci de fapt, aici este singurul adevar de care ar trebui sa ne agatam in fiecare zi. Cand lucrurile par a se fi inversat iremediabil, cand femeile incep sa joace cu totul si cu totul alt rol iar barbatii par a pierde orice demnitate si respect de sine, cand familia capata cu totul si cu totul alt sens iar realitatea nu mai contureaza povestile parintilor nostri, ce mai este astazi romantic?

Romantic este sa vezi iubire adevarata. Si ea exista, credeti-ma. Poate ca nu mai credeti voi in povestile celor din jur insa ele isi duc sirul zi de zi si scriu cate o coala pentru cartea cu un deznodamant la care unii nu mai indraznesc sa viseze. Insa ceea ce este cu adevarat romantic este sa vezi relatii stabile, sa vezi cum unii stiu sa spuna stop tentatiilor, sa vezi ca nu conteaza daca in unele zile nu arati perfect insa in ochii celui de langa tine esti la fel intotdeauna. Sa vezi ca pentru unii conteaza ce daruiesti spiritual intr-o relatie si nu un inventar al unor cadouri care isi pierd valoarea in timp. Exista un singur lucru pe care il pretuim continuu si nu isi pierde nici macar un gram din profunzime. Este sufletul si ceea ce ascunde, ceea ce stie el sa ofere zi de zi pana cand nici o operatie din lume nu-ti  va mai reda timpul.

Romantic este sa lasi relatia departe de Facebook,  romantic este sa vrei ca uneori sa stai acasa si sa mananci o gustare fara eticheta aurita, romantic este sa nu ceri cele mai scumpe cadouri si sa te bucuri doar pentru cuvinte sincere. Caci sinceritatea astazi valoreaza mai mult ca orice am putea plati cu cel mai valoros card. E greu sa mai credem in cuvinte caci vedem in jurul nostru cele mai greu de crezut povesti. Minciuna este, intr-adevar, boala secolului acesta, a existat dintotdeauna dar parca nicicand nu am resimtit-o atat de acut.

Insa cea mai romantica poveste este ascunsa in sufletul nostru, acolo unde a mai ramas speranta unei vieti normale desi totul tinde sa devina anormal. Si atunci cand crezi in familie, in iubire, in adevar iar increderea nu se pierde niciodata, atunci apare romantismul absolut.

Bunicilor nostri

Standard

Timpul nu poate fi cumparat. Si nici nu poate fi ignorat. Te trezesti intr-o zi dintr-un vis si realizezi ca au trecut pe langa tine ani buni. Nu ai simtit nici o clipa si nu te-a durut nimic. Insa vine o zi cand iti amintesti cu o durere interioara greu de masurat, cum era cand aveai bunici. Cum te-au crescut atat de frumos si cu atata grija, cum te luau de la scoala in fiecare zi iar la pranz aveai masa gata. Cum iti petreceai vacantele cu ei si te dezlipeai cu lacrimi de langa ei. Cum la un moment dat i-ai pierdut si poate atunci s-a terminat copilaria. Ii porti in suflet zi de zi si te hranesti cu amintiri si invataturi pe care nu le uiti niciodata.

Apoi trece timpul fara sa mai simti, fara sa mai poti schimba fapte ce s-au consumat candva cand singura ta grija era sa fii rasfatat.  Bunicii au stiut dintotdeauna unde vei ajunge, au stiut ce temperament vei dezvolta si cat de puternic va deveni copilul ce a fost candva pentru ei bucuria zilelor de mai apoi. Multi dintre noi inca ne bucuram de ei, insa cati oare le oferim rabdarea si iubirea de care au nevoie cei ce candva erau zi si noapte ai nostri? De cate ori ii sunam sa ii intrebam ce mai fac, de cate ori ii vizitam sa le oferim ceea ce pentru ei era candva totul?

Imi amintesc fiecare moment din copilarie. Imi amintesc cand plangeam de frica de doctor, cand primeam bomboane pe sub mana sa nu stie mama, cand pensia bunicului era impartita intre cei doi nepoti ai lui. Imi amintesc zile petrecute in spital langa el si durerea sa iti pierzi omul care te-a crescut. Imi amintesc ca am promis ca voi vorbi toata viata despre el asa cum imi amintesc ca i-am promis sa fiu langa cea care a stat langa el 55 de ani. Si imi amintesc ca ea mi-a spus ca iubirile de atunci sunt iubiri cum astazi nu mai gasesti.

De la bunicii nostri am aflat ce a insemnat iarna din ’54, cutremurul din ’77, revolutia din ’89. Eu am avut pe unul dintre ei in Piata Revolutiei, cand implineam doar un an si jumatate. Si imi amintesc si acum lacrimile din fiecare an ale bunicii spunandu-mi cat si-a dorit sa ne vada astazi intr-o societate dezvoltata si libera cand striga din primul rand pentru ceva ce ea nu traise niciodata. Si mai stiu si inceputul anilor ’90 cand bunicul spera sa fie altfel dupa ce a fost neindreptatit o viata de sistemul comunist.

Multi dintre noi avem povesti minunate cu bunicii, povesti care ne-au purtat pana acum in viata. Si care ne vor purta mult timp de acum inainte, cand vom vrea sa mai fim copiii ce stau in poala bunicilor ascultand fel si fel de povesti. Nu putem opri timpul. Niciodata! Dar putem sa traim fiecare zi recunoscatori si receptivi, oameni macar pentru o clipa si roboti mai putin. Nu e asa ca acum vrei sa ridici telefonul si sa iti suni bunica? Si macar pentru o secunda ti-a trecut prin minte chipul ei sincer si blajin, chipul cel mai cald si frumos pe care il cunosti? Oferiti-va macar un minut sa retraiti o clipa frumoasa de langa bunici. Eu vreau sa retraiesc un dialog in care bunicul ma certa ca eram prea incapatanata constientizand insa ca nu ma voi schimba niciodata. Dar macar “sa fie pentru alte motive decat cine ti-a mancat prajitura”! Iar pe restul le port in suflet si zambesc de fiecare data. A fost al naibii de frumos in vremurile alea.

Nu vad si nu aud!

Standard

Cei ce ma cunosc cu adevarat, stiu ca sunt un om mult prea sensibil. Tot ei stiu ca nu-mi doresc nici pe departe o viata agitata, faima sau admiratie publica. Iar daca scriu, scriu pentru ca este cea mai constanta activitate din viata mea si singura care ma linisteste. Am vrut sa scriu. Am multe postari pastrate ca ciorne. Dar n-am avut curaj sa mai impartasesc cu nimeni nici macar un singur gand. Pentru ca uneori, oricat de puternici ii vedeti pana si pe cei mai puternici dintre ei, tocmai ei sunt cei care adesea refuza sa mai vorbeasca. Week-endul trecut am fost atat de bolnava incat simplul trezit de a doua zi mi s-a parut un vis frumos. Si atunci am inteles cat conteaza sa ai langa tine un om care sa te ingrijeasca si care sa accepte sa te vada in cele mai urate stari ale tale. Fara machiaj si fara stralucirea de zi cu zi, fara sa ai chef sa tragi draperia si sa mai vezi lumina, fara sa poti macar sa deschizi ochii.

Atunci cand prietenii tai nu-ti sunt acolo pentru ca ei vor doar sa le fii partener de sucuri, cafele sau cateva ore in club, intelegi ca ceea ce ai tu este exact ceea ce iti doresti: liniste. Vad in jurul meu ipocrizie dusa la extrem si rautate izvorata din nimic. Tot week-endul trecut, am reusit sa gasesc un mesaj deja istoric pentru mine, in care mi se adresau cuvinte atat de urate incat mi-am pus la indoiala, macar pentru cateva minute, propriile mele cuvinte. Sunt unii oameni care prefera sa-ti scrie fara sa te cunoasca, sa te judece in cele mai aspre moduri doar pentru ca tu, spre deosebire de ei, scrii! Pentru ei, tu esti incoerent si agramat, pentru ei in spatele cuvintelor sigur se ascunde o “alta diva doritoare de atentie”. Ii stim cu totii, traim cu ei zi de zi! Sunt acei oameni care alearga din colt in colt cu barfe si minciuni, sunt vesnic nemultumitii de oricine din jurul lor iar propria lor persoana e de departe o capodopera. Ei bine, sunt satula de toti acesti oameni care nu lasa nimic in spate, nimic constructiv si cu sens. Tot cei ca ei  au fost vinovati pentru ca artisti minunati din trecut n-au avut o sansa cat au fost in viata pentru ca rautatea si frustrarea au invins in acele vremuri.

Nu cunosc inca pe nimeni suficient incat sa-mi permit sa il judec. Cum nu cunosc nici macar un om in jurul meu care sa fie perfect, sa arate perfect, sa scrie perfect, sa nu greseasca din cand in cand, sa nu aiba zile proaste. Nici macar nu cred ca un astfel de exemplar exista. Insa cunosc o sumedenie de oameni care prefera sa-si ascunda defectele in fata rautatii, care prefera sa fie intotdeauna impotriva oricarui lucru cu intentie buna, care nu stiu sa spuna “multumesc”, “imi pare rau”, “am gresit”.

Aud atat de multe judecati de valoare, atat de multe critici, atat de multi oameni care isi dau cu parerea gratuit. Aud atat de des cuvantul “jidan” la aproape 70 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial. Aud atat de des ca frumusetea nu face casa buna cu inteligenta, aud atat de des ca noi fetele din PR nu muncim, aud atat de des atat de multe prostii incat am inteles ca de fapt nu mai aud nimic. Pur si simplu! Si nici nu mai vad!

Pe final

Standard

Pentru prima data in multi ani, mi-am propus ca pentru acest sfarsit de 2013 sa nu analizez nimic din ce a fost. Odata cu acest gand, stiu ca nici despre rezolutii n-as vrea sa vorbesc. Au fost ani mai grei si mai durerosi pe care am ales sa ii inchei fara sa am nici un regret si fara sa las pe umerii mei sa apese prea multe amintiri urate.

Inainte sa incep sa scriu aceste randuri, am urmarit cu atentie dialogul a doua tinere ce nu pareau sa aiba mai mult de 14 ani. N-am putut sa nu remarc indiferenta si lipsa de griji de care dau dovada tinerii  de astazi dar si schimbarile prin care au trecut copiii in ultimii ani. Daca acum mai bine de 10 ani nici nu visam sa vin singura la Starbucks si sa merg la cumparaturi cu prietenele, astazi lucrurile s-au schimbat. Un “selfie” trimis cu entuziasm pe whatsapp si zambetul le-a cucerit intreaga fata. Despre schimbul de generatii si toate modificarile la care suntem martori in ultimii ani, am putea vorbi fara oprire. Insa un element a ramas constant, indiferent de perioada despre care vorbim: entuziasmul copilariei. Pornim la drum plini de sperante si planuri, stim ce vrem sa fim cand vom fi mari, traim dramele noastre de adolescenti, credem in promisiunile din facultate dar undeva pe drum pierdem,  fara sa realizam acest fapt, naivitatea si optimismul ce ne-au adus pana aici.

Iar in zilele de sfarsit de an, cand nu numai ca incepem sa traim propriile noastre drame, realizam cu mai multa maturitate ca s-a mai scurs un an. Altul pe care parca ieri l-am inceput cu rezolutii si o ambitie debordanta catre noi planuri de schimbare. Nu stiu de ce ne trebuie un an ca sa ne promitem ca slabim, ca mergem la doctor, ca nu mai punem la suflet, ca muncim mai putin sau mancam mai sanatos. De ce ne trebuie inca un an ca sa facem rezumate despre noi cand anul urmator repetam aceleasi greseli?

Oamenii se agita in jurul meu pentru o noapte speciala, cand multi multumesc vietii ca le-a mai dat inca un rasarit. Recent imi povestea un domn trecut de 70 de ani cat de bucuros este cand dimineata deschide ochii si mai traieste inca o zi, caci seara se roaga sa mai primeasca macar o raza de soare. Iar noi asteptam un an ca sa apreciem o noapte, apoi asteptam multi ani ca sa ne implinim visurile din copilarie. Nu e nimeni de vina ca nu au devenit reale, nici societatea, nici alte imprejurari. Noi suntem. Uitam sa fim copii si sa ne bucuram de lucruri marunte, ca apoi sa ajungem sa ne rugam sa mai deschidem macar o data ochii.

Ce-ar fi acum de spus despre 2014? Nimic diferit  fata de 2013! A fost un an frumos pentru ca m-am bucurat de lucruri marunte, mi-am vazut planurile materializate pentru ca am crezut in ele, am iubit pentru ca nu mi-a fost frica de iubire. Si in rest, am invatat sa apreciez sanatatea si viata mai mult ca oricand. Iar de la 2014 mi-am propus sa astept sa-mi dea putere si curaj sa infrunt fiecare zi. Caci de restul, se ocupa copilul din mine.

Timp, fii bland cu noi!

Standard

N-am crezut vreodata ca voi ajunge sa ma plang de timp. Nici macar atunci cand studiam 2 facultati si aveam un job full-time si eram prezenta la fiecare curs. Nu stiu cum reuseam pe la 20 de ani, dar astazi la 25 viata imi pare total diferita. Nu cred ca exista lucruri pe care nu le putem face, cred doar ca incepem sa punem pe planul doi alte dorinte. In cazul meu, am pus pe planul doi ceea ce in urma cu cinci ani era un stil de viata.

Tocmai am ajuns acasa (intr-o sambata) de la un eveniment de beauty. Acolo m-am asezat timid in spate, cum imi place sa ma asez de o viata: ultima banca in liceu, ultimul rand in facultate, prima in toate cele de mai sus. Caci locul unde stai nu inseamna ca e locul in care ajungi in viata. Revenind la subiect, locul meu din spate m-a ajutat sa ma uit in jur:  fete triste, fete vesele, fete obosite, oameni carcotasi, oameni frumosi. Spre finalul unei polemici in materie de timp si talent, aud uimita alte idei preconcepute despre fetele din PR care “nu raspund la mailuri, sunt neserioase”. Ma abtin cu greu sa nu intervin si sa marturisesc ca in ultimele trei saptamani cu exceptia a doua zile pe care le-am dedicat in totalitate partenerului de viata, n-am avut timp sa mananc. Da, da, sa mananc! Si nici sa-mi sun mama sau sa o vizitez, in conditiile in care pe mama o sun zilnic si incerc sa o vizitez o data la doua zile. N-am avut timp sa imi sun prietenii, sa nu mai vorbesc de intalniri. Ca mine sunt si colegii mei si prietenii, oameni care muncesc mai mult ca mine de cele mai multe ori.

Da, e usor sa vezi din exterior si sa judeci. E usor sa pui etichete pe timpul oamenilor, e usor sa te plangi in loc sa gasesti solutii. Caci gasirea solutiile implica timp, timp pe care intr-adevar nu-l mai avem. Dar am acelasi entuziasm si aceeasi energie pe care o aveam si acum zece si acum cinci ani. Si astazi gasesc o ora sambata seara sa scriu, desi maine (duminica fiind) ma trezesc la 7 sa muncesc. Pana tarziu seara cand voi participa la un alt eveniment pe care l-as fi putut omite dar cuvantul dat e sfant.

Desigur, mi-as dori sa pot sa mai am inocenta si nebunia copilului de acum 15 ani care il astepta cu sufletul la gura pe Mos Nicolae, seara isi stergea toate ghetutele si nu adormea pana cand nu auzea pasi pe parchet. Si da, mi-as dori sa mai cred ca cineva ne rezolva orice problema. Insa acel cineva suntem noi. Noi, cei ce trebuie sa tinem cont ca etichetele nu valoreaza nimic, ci imaginea din spatele lor. Pe care nu o putem cunoaste atat de usor, decat prin rabdare si credit acordat unor persoane. Si mi-ar placea sa ne uitam in jur, la mamele noastre, care candva reuseau sa aiba grija de noi, sa munceasca, sa gateasca, sa arate bine, fara conditiile de astazi. Si tot ele se uita astazi la noi cum clacam si ne plangem de timp. Nu e usor, traim vremuri al naibii de ciudate dar suntem si al naibii de norocosi. Caci noi nu stim ce inseamna sacrificiile pe care le-au facut ele si nici nu le auzim vreodata plangandu-se cat ne plangem noi.

Insa la finalul zilei, stiu multi care adorm cu zambetul pe buze. Caci chiar daca timpul le-a devenit dusman, ei lasa lucruri frumoase in urma. Pe nici unul dintre ei nu i-am auzit vreodata punand etichete pe timpul altora din jurul lor. Pentru ca ei stiu cel mai bine ce inseamna sa renunti la anumite placeri pentru a te dedica altora. Iar timp pentru sufletele noastre se gaseste mereu. Atunci cand nu ne priveste nimeni, suntem noi cu adevarat. Si tot atunci avem tot timpul din lume pentru sufletul nostru. Cu el traim o viata, cu el si numai cu el!

De la oameni

Standard

Vine un moment unic, minunat, revelator, cand te trezesti cu toate problemele rezolvate. Cand ai gasit toate raspunsurile si ai elucidat orice mister. Despre tine, ca om! Ce vrei, ce nu vrei, ce te intereseaza, ce nu. Pe cine bagi in seama si pe cine nu. Nici nu apucasem bine sa apas punctul final din stilou si sa concluzionez (eronat) ca romanul este o fire plina de prejudecati. M-am lamurit intre timp, intelegand ca asta e firea omului de oriunde ar fi el. Sa judece. Dupa aparente. Sa creada ca e bun in toate, ca el stie mai bine ca tine sa faca meseria ta, ca pe a lui o face perfect de o viata.

Asta e omul. Iti surade in fata cu ironie si satisfactie spunandu-ti ca n-ai avut dreptate, se bucura cand te vede la pamant, arunca pe la colturi zvonuri si cuvinte grele. Barfe. Lume mica, ce-i drept, dar e lumea in care traim. Apoi intotdeauna veti auzi ca femeile care au bani sunt lipsite de moravuri, nu? Ca femeile care zambesc frumos, au in spate un barbat care a investit in ele. Apoi veti auzi alte povesti despre inselat, despre minciuni, despre batai. Ooo, dar cate nu veti auzi de la oameni.

Oamenii se plictisesc. De vietile lor. Si apoi vin neinvitati in ale altora, unde incep sa aranjeze lucruri. Si cred ca ei detin adevarul absolut. Adevarul absolut, slava cerului, nu-l detine nimeni, sa nu cadeti in capcana vanzatorului de la poarta voastra. El poate sa va vanda tigai, saltele, niciodata adevarul. Caci, surpriza, nu il stie el. El poate doar sa-si dea cu parerea, fara sa-i ceara nimeni de cele mai multe ori acest lucru. El poate sa spuna ca tu nu esti bun. Poate. Iar tu ai dreptul sa treci pe langa el linistit, stiind mai bine ca oricine ce esti.

Si ramane alegerea noastra ce credem si pe cine. Ramane sa invatam sa nu mai judecam pe nimeni din exterior cand n-am pasit niciodata in interior. In patul meu sunt doar eu si el. N-a fost nimeni altcineva vreodata si singurul care are vreo sansa din cand in cand este Ronnie. Si el oricum e mai presus ca oamenii, caci iubeste sincer si nevinovat, nu judeca. Doar cere. Iubire! Iubire, pe care aveti grija cui o oferiti. Si caldura sufletului vostru, si de ea aveti grija. Nu o irositi la orice colt, s-ar putea sa o pierdeti mai devreme decat trebuie. Si in patul lui x si al lui y n-ati fost nici voi vreodata. Incercati sa nu va dati cu parerea despre alegerile lor sau dupa cateva cuvinte aruncate de cele mai multe ori de cei de la care va asteptati mai putin. Caci s-ar putea sa va surprinda ca x si y se iubesc cu adevarat iar voi le-ati citit deja deznodamantul. Si s-ar putea ca acesti x si y sa isi traiasca iubirea lor in patul lor pe cand voi in loc sa aveti grija de al vostru, va apucati sa le schimbati asternuturile. Si stiti cum vine vorba aia, gusturile nu se discuta si nici asternuturile nu se schimba decat cu voia noastra.

Caci, uneori e bine sa va ganditi la voi, la viata voastra, la viitorul vostru. S-ar putea sa il pierdeti sperand sa fiti parte din povestea altora. Si cand va bate cate-un gand de a deschide gura si a judeca, nu uitati ca puteti sa vindeti doar tigai sau saltele, niciodata adevarul!

68e3c0053db3ec23785fe47af6e79567

Cand aproape devine departe

Standard

“Plec pentru totdeauna”, i-am zis candva lui privindu-i ochii plini de lacrimi si tristetea din privire care ma va bantui toata viata. Nu m-am mai intors niciodata. Nici macar cu gandul daca nu cu trupul sau vocea. Am plecat pentru ca am inteles ca nu era ceea ce imi doream, facusem destule greseli. N-am spus niciodata ca doar eu sau doar el. Amandoi.

Cand ceva se termina, se termina din vina amandurora, niciodata din vina unei singure parti. Doar ca in acele momente suntem prea furiosi ca sa acceptam adevarul sau sa gasim suficiente argumente ca sa ne linistim sufletul. Si cand se termina, alegem sa fim civilizati si sa ne respectam sau sa ne razbunam. Ei bine, astazi va voi scrie despre razbunare. Razbunarea aceea pe care noi o cautam in fiecare detaliu. Si la final, ne razbunam de fapt pe noi pentru ca pierdem timp pretios incercand sa fim rai cu noi insine. Mereu am fost decenta, stiind ca prin acest tip de comportament voi castiga detasat. Decenta am invatat-o din familie, de la mama care desi a avut o boala grava pe care o duce in spate de o viata nu s-a plans niciodata. Si nu s-a vaitat, a suferit in modul ei decent. Daca n-a dormit noapte de durere, a stiut doar ea, daca i-a fost greu sa stea inchisa ani de zile in casa, a stiut doar ea. Noua ne-a zambit intotdeauna si ne-a impartasit iubirea in cele mai frumoase feluri.  Si pentru asta si-a castigat respectul nostru pe viata. Si pentru ca e mama.

Decenta inseamna sa nu incepi sa murdaresti o amintire din care si tu faci parte. Decenta inseamna sa stii ca “buna ziua” e o chestie de respect si educatie, nu are alte sensuri ascunse. Decenta inseamna sa poti sa vorbesti frumos despre un om cu care ai impartit ceva, despre un om care candva ti-a placut, l-ai iubit. Oamenii fac greseli, si nu ar trebui sa judecam noi acest lucru pentru ca nici n-am fost acolo sa intelegem ce era in sufletul lor. Noi doar privim din exterior si emitem judecati de valoare. Atat! Si uneori strangem o mana ca apoi sa mergem si sa o coloram cu noroi prin concluzii pe care nu le-a cerut nimeni.

Daca astazi iubesti, inseamna ca ai gasit in omul de langa tine un numitor comun. Poate niste vise pe care le impliniti impreuna, poate altceva. Dar daca astazi il iubiti si maine aflati ca nu e ceea ce vreti, inseamna ca viata merge inainte pentru amandoi si de aici se asterne decenta. Va ridicati, dati jos servetelul, platiti nota si ati plecat. Iar pentru asta la final, gazda isi va da jos palaria in fata voastra.

Pentru ca atunci cand n-ai nimic special de spus, mai bine pastrezi pentru tine aceste ganduri. S-ar putea sa fie una dintre cele mai bune decizii din viata.