Sunt din nou om!

Nu exista un sentiment mai placut decat acesta pe care il simt acum. Simt ca in ultima luna am fost legata de maini si de picioare cu lanturi, ca am avut continuu respiratia oprita si ca pentru o perioada nu am mai fost eu. Astazi, m-am eliberat de toate aceste sentimente. Dupa 10 examene, plus cateva restante ratacite, am ajuns in acest punct in care tot ceea ce pana acum ma oprea sa traiesc a disparut. Si da, traiesc!

Este prima seara dupa mult timp cand nu mai am nici o grija majora, cand nu mai am un nod atat de apasator in stomac si cand nu imi fac calcule cum sa ajung in atatea locuri, cum sa ajung din Eroilor in Politehnica si apoi repede in Romana. Probabil ca week-endul ce urmeaza este primul in care ma voi trezi oricand doresc dupa ce pe ultimele 3 le-am petrecut inca de la 6 dimineata prin sali de curs.

In tot acest timp am avut timp doar sa alerg si atat! Au fost zile cand oricat imi doream nu gaseam un minut in care sa ma gandesc la mine! Desigur, duminica mi-o petreceam scriind iar in putinele ore libere gaseam timp doar sa discut foarte vag cu oamenii apropiati. Si nu va ascund ca au fost clipe cand am zis ca trebuie sa renunt macar la un lucru din multiplele pentru care nu gaseam timpul necesar. Am zis aproape inainte de fiecare examen: „Nu ma duc! Nu mai vreau, nu-mi pasa!” Insa de fiecare data gaseam, nu stiu cum, puterea sa imi adun mintea si sa ma descurc onorabil.

Ramane memorabil momentul in care am adormit la un examen…pe banca…si am fost trezita de profesor rugandu-ma cu mila in privire sa incerc sa ma adun si sa scriu ceva pe foaie. Apoi au fost clipele cand tremuram dupa 14 ore de stat pe drumuri si nopti nedormite. Au curs si cateva lacrimi, dar au fost mai mult pentru impresia artistica in fata lui Coco (a.k.a. mama) care va ramane vesnic nemultumita de rezultatele mele. Coco mereu va considera ca sunt supercopilul care poate si care niciodata nu face indeajuns.

Si pentru ca ma simt datoare vreau sa va multumesc ca m-ati suportat pentru ca stiu ca e destul de greu sa suporti un om ca mine. Multumesc sefilor si colegilor de munca pentru rabdarea de care au dat dovada atunci cand nu eram tocmai o fiinta umana si prietenilor pentru ca m-au vazut la fata mai mult pe facebook decat pe viu. De la anul va fi mai simplu…s-a mai dus o scoala…s-au mai dus niste amintiri. E primul semn ca imbatranesc…

Publicitate

Dupa 7 ani

Ce poate fi spus cand trec anii si desi crezi ca timpul vindeca de fapt nu este asa. Mi-a dat in putinii ani petrecuti impreuna mai multa bucurie decat ar putea oricine altcineva sa-mi dea. Si desi a fost cel mai exigent om din viata mea, am invatat de la el ce inseamna sa fii corect si cinstit, ce inseamna sa apreciezi fiecare bun si mai ales de ce e bine sa inveti inca de mic.

De el ma leaga anii cei mai frumosi si momentele in care mi-am construit principiile si scopul in viata. De la el am invatat de ce e bine sa-i respecti pe cei din jur si de ce trebuie sa-mi pastrez mereu decenta, de la el am invatat ca munca innobileaza. In ochii lui am vazut ce inseamna cu adevarat bucuria sa fii inconjurat de nepoti .

Lui ii multumesc pentru ca am invatat cele mai pretioase lucruri  si ca a avut rabdarea sa ma creasca, desi probabil a fost dificil sa cresti un copil ca mine. Desigur, regretele sunt multe, ca acum nu apar legile tarii si continui sa scriu si sa ma ocup de activitati “de femeie ”. Pentru el am fost mereu baiatul lui, desi e destul de evident ca sunt fata.

Nu exista un sentiment mai frumos decat acela al amintirilor care ma leaga de el. Si pentru ca voi ramane intotdeauna nepotul lui, in toti acesti ani am fost exact asa cum si-ar fi dorit el sa fiu,  puternica, demna, si cea care voi duce mai  departe amintirea lui.

Desi in jurul meu e forfota si ei se pregatesc pentru un eveniment pe care il consider in plus si inutil, eu stiu ca singurele lucruri care conteaza sunt amintirile si un buchet de flori… pe care n-am  uitat niciodata sa-l pun in toti acesti 7 ani…la fiecate inceput de iunie.