Sunt din nou om!

Standard

Nu exista un sentiment mai placut decat acesta pe care il simt acum. Simt ca in ultima luna am fost legata de maini si de picioare cu lanturi, ca am avut continuu respiratia oprita si ca pentru o perioada nu am mai fost eu. Astazi, m-am eliberat de toate aceste sentimente. Dupa 10 examene, plus cateva restante ratacite, am ajuns in acest punct in care tot ceea ce pana acum ma oprea sa traiesc a disparut. Si da, traiesc!

Este prima seara dupa mult timp cand nu mai am nici o grija majora, cand nu mai am un nod atat de apasator in stomac si cand nu imi fac calcule cum sa ajung in atatea locuri, cum sa ajung din Eroilor in Politehnica si apoi repede in Romana. Probabil ca week-endul ce urmeaza este primul in care ma voi trezi oricand doresc dupa ce pe ultimele 3 le-am petrecut inca de la 6 dimineata prin sali de curs.

In tot acest timp am avut timp doar sa alerg si atat! Au fost zile cand oricat imi doream nu gaseam un minut in care sa ma gandesc la mine! Desigur, duminica mi-o petreceam scriind iar in putinele ore libere gaseam timp doar sa discut foarte vag cu oamenii apropiati. Si nu va ascund ca au fost clipe cand am zis ca trebuie sa renunt macar la un lucru din multiplele pentru care nu gaseam timpul necesar. Am zis aproape inainte de fiecare examen: „Nu ma duc! Nu mai vreau, nu-mi pasa!” Insa de fiecare data gaseam, nu stiu cum, puterea sa imi adun mintea si sa ma descurc onorabil.

Ramane memorabil momentul in care am adormit la un examen…pe banca…si am fost trezita de profesor rugandu-ma cu mila in privire sa incerc sa ma adun si sa scriu ceva pe foaie. Apoi au fost clipele cand tremuram dupa 14 ore de stat pe drumuri si nopti nedormite. Au curs si cateva lacrimi, dar au fost mai mult pentru impresia artistica in fata lui Coco (a.k.a. mama) care va ramane vesnic nemultumita de rezultatele mele. Coco mereu va considera ca sunt supercopilul care poate si care niciodata nu face indeajuns.

Si pentru ca ma simt datoare vreau sa va multumesc ca m-ati suportat pentru ca stiu ca e destul de greu sa suporti un om ca mine. Multumesc sefilor si colegilor de munca pentru rabdarea de care au dat dovada atunci cand nu eram tocmai o fiinta umana si prietenilor pentru ca m-au vazut la fata mai mult pe facebook decat pe viu. De la anul va fi mai simplu…s-a mai dus o scoala…s-au mai dus niste amintiri. E primul semn ca imbatranesc…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s