Arhivele lunare: martie 2012

Enjoy it

Standard

Niciodata sa nu spuneti niciodata. Chiar niciodata! De fiecare data cand spun ca mie nu mi se va intampla un lucru, acel lucru sigur mi se va intampla mie la un moment dat. 2011 a fost de departe un an decisiv in ceea ce ma priveste. Nu numai ca am luat decizii dar am si suportat consecinte, am aflat adevaruri dureroase, am inceput sa invat singuratatea si multe altele. Am cunoscut oameni si oameni, am renuntat la prietenii de suprafata.

Fara prietenii mei si fara sa ii simt aproape nu as fi trecut peste 2011. Si nu fac o drama si nici nu exagerez. Nu as fi trecut. Si asa am invatat cat am gresit cand pe multi i-am dat uitarii acum multi ani si am invatat sa ma obisnuiesc cu ei. Si uite asa din copilul rasfatat si arogant m-am transformat in cea care sunt astazi. Si daca acum cativa ani credeam ca pot orice si ca nimic nu ma va darama am invatat ca eu sunt un nimeni in comparatie cu ce poate ea. Nu va luati la intrecere cu nimeni decat cu voi insiva.

Si astazi ma bucur de lucrurile care ma ajuta cu adevarat sa merg mai departe. Pentru ca dupa tot ce a fost nu indraznesc sa mai cred in fericire nici macar in imaginatia mea atat de bogata. Indraznesc sa va spun tare si fara regrete ca multi dintre voi nu traiti indeajuns. Si credeti-ma, acum cativa ani si eu traiam o minciuna si o fantezie pe care parintii mei mi-au hranit-o ani de-a randul. Astazi ore intregi de mers pe jos ma linistesc mai bine decat orice psiholog. Astazi bucuria sa imi vad prietenii este sincera si nu ascunde nici un interes. Astazi sa cunosc oameni frumosi ma ajuta sa fiu optimista. Si lucrurile astea nu le cunosti decat atunci cand cazi din rai direct in iad si nu stii ce sa faci cand simti ca pielea de pe tine iti este jupuita.

Bucurati-va de primavara, de lucrurile simple. Bucurati-va de parinti, de prieteni, de iubire. Iubiti-va ori de cate ori aveti ocazia. Lasati orgoliile, grijile, stresul ca puteti pierde. Toti pierdem la un moment dat. Chiar si atunci cand nu riscam. Asumati-va riscuri pentru ca fara ele, traiti inutil. Zambiti mai des! Uitati de masini, de genti, de ceasuri. Cand 2011 ma lovea in fiecare zi mai tare si mai tare ma uitam la tot ce aveam si imi doream sa nu mai am nimic dar sa ma bucur de viata mea de dinainte. Viata aia e o amintire si datorita acestei amintiri am invatat astazi sa ma bucur de tot ceea ce am. Pentru ca ce am azi este singurul lucru sigur. Maine…nu stiu ce va fi.

Romania?

Standard

Niciodata n-am simtit mai mult ca stiu ce vreau de la viata mea decat acum. Am avut nevoie de aproape 24 de ani de viata, multe dezamagiri, contact cu toate categoriile de oameni si studii destule ca sa ma decid intr-un final ce vreau. N-a fost sa fie matematica, n-a fost sa fie baschet, n-a fost sa fie arhitectura ca sa fie astazi decizia de a parasi aceste meleaguri.

Barboi (pentru cei ce nu o cunosc, una dintre cele mai calde si culte persoane pe care le-am cunoscut), imi zicea inainte sa plece intr-o lume mai buna, sper, ca Romania peste 50-100 de ani va disparea. Sa-mi fie iertat daca nu v-am crezut atunci. Acum va cred dar nu pot sa va mai spun asta. Da, va disparea. Nu  vor disparea chiar toti romanii dar cultura si oamenii de valoare nu vor mai fi. Nu stiu nici cine ne va conduce, nici care vor fi principiile unei societati deja bolnave. Stiu insa ca nu imi doresc sa imi cresc copiii (in cazul in care ei vor exista) in tara in care sunt injurata si jignita de catre persoane care nu ma cunosc. Vreau ca ei sa creasca intr-o societate care nu poate fi perfecta pentru ca acest lucru nu exista. Dar aceasta societate mi-as dori sa il invete ca e important sa inveti. Pentru ca astazi un pusti de 10 ani imi spune ca nu se duce la scoala ca oricum nu are nevoie de ea ca atunci cand se face mare va fi combinator.

Din ce in ce mai multi prieteni locuiesc deja in toate colturile lumii. Si multi dintre ei urmeaza sa plece curand. Sa nu credeti ca au plecat din alt motiv decat din cauza dezamagirilor cu care s-au confruntat in aceasta tara care nu mai poate fi salvata. In aceasta tara toata lumea are o facultate dar nivelul unora este undeva la clasa a 4-a. In aceasta tara auzim acest tip de dialog: “- Esti pe interzis. – Nu, nu sunt, aici locuiesc deci cred ca stiu mai bine decat tine sensul strazilor. – Atunci esti proasta!” In aceasta tara toata lumea are dreptate, nimeni nu e niciodata vinovat. Si as putea sa scriu despre aceste lucruri la infinit dar nu ajuta.

Oricat ne-am minti, cei ce vin din urma sunt in majoritate tineri care nu stiu mare lucru despre tara lor. Putini, mult prea putini imi dau sperante. Citesc presa romaneasca si descopar ca oamenii care ar trebui sa stie sa scrie nu stiu sa scrie. Ma duc si discut cu oameni din comunicare  ce ar trebui sa stie sa comunice dar ei nu stiu sa comunice. Ma duc la doctor si ii spun eu de ce nu ar trebui sa iau pastilele respective iar el imi da dreptate. Cunosc avocati care fac greseli gramaticale inacceptabile in conditiile in care admiterea la Facultatea de Drept consta si in proba de gramatica.

Poate ca alte tari nu au femei la fel de frumoase ca romancele. Dar nici atat de lipsite de demnitate. Si la un moment dat in viata demnitatea valoreaza mai mult decat un trup frumos. In Romania poti cumpara orice. Iar sa te lauzi ca ai ajuns sa cumperi si femei mi se pare dezamagitor.

Si chiar daca marul nu e stricat in totalitate, nu imi place sa musc din loc in loc. Pentru ca acolo unde a fost viermele ramane intotdeauna o gaura. Si unde e gaura vor aparea intotdeauna si alti viermi.

Fiti artisti!

Standard

Chiar daca unii dintre voi mai degraba “a-ti” fi decat “ati” fi artisti, va recomand sa va duceti la “Artistul”. Stiu ca acest post vine cam tarziu dar stiti ca eu intotdeauna aman lucrurile. Fara explicatie.

Chiar daca eram treaza de 15 ore, ceea ce pentru mine chiar este o mare realizare, si am crezut ca adorm dupa primele zece minute, ei bine, n-a fost asa. Ba mai mult, m-am trezit. Cand am sunat-o pe Iri sa-i zic sa mergem la “Artistul” mi-a zis ca ea nu merge la un film mut si alb negru. Nu e genul ei. Desi eu stiu ca undeva acolo ar cam fi genul ei, dar din alt punct de vedere.

Evident ca ce m-a fascinat in totalitate a fost existenta cainelui. Doar nu va asteptati la altceva? Sfaritul era oarecum previzibil. Dupa primele 20 de minute am intuit povestea. Asta pentru ca am un talent de a intui. Chiar si asa, mi-a placut atat de mult incat ma gandesc sa ma duc a doua oara.

Si peste toate, chiar si peste Uggie, coloana sonora e fabuloasa. Dansurile sunt fabuloase. Peppy este minunata iar George chiar mi-a dat fiori ceea ce cam greu mai reuseste un barbat in ziua de azi.

Asa ca lasati filmele astea banale cu masini si vampiri si duceti-va la un film care n-a luat Oscarul degeaba. Eu v-am zis sa nu ziceti ca n-am zis.

Sa scriu, sa nu scriu?

Standard

Nici nu m-am pregatit bine sa tastez prima litera a urmatorului meu post ca m-a si lovit. Rau de tot. M-a lovit atat de tare incat inca ma doare. Am parte de soc dupa soc in ultima vreme. Este legat  de mentalitatea masculina  care a devenit o dilema existentiala pentru mine.

Am ajuns sa inteleg cam tot ce gandesc ei. Am ajuns sa nu-mi mai fac griji nici sperante. Dar cand aud din gura unui barbat ca el vrea sa fie un magar cu mine doar ca sa apara pe blog, asta chiar ca m-a lovit. “Bai, ti-am citit blogul. Scrii senzational. Imi place mult. Ce-ar trebui sa-ti fac sa scrii si despre mine?”. Pai, m-am gandit ca ar trebui sa ai o moarte senzationala la care eu sa fiu singurul martor. Sa te lovesti, eventual, cu capul de sticlele de alcool pe care obisnuiesti sa le consumi mai des ca apa. Si dupa sa-ti introduci un pahar de shot in gura.

Acum m-am speriat un pic doar la gandul ca toti au facut lucruri rele doar pentru ca vor si ei putina atentie. Scrisesem un post despre cei ce au fost si faptele lor marete. Acum refuz sa-l mai public doar pentru ca ma inspaimanta ideea ca faptele lor sunt motive de mandrie. Blogul meu e un fel de book pentru viitoarele lor prietene. “Uite ce i-am facut lui aia, ai grija. Ti-am zis ca sunt cineva! A scris fraiera despre mine.”

Probabil ca psihicul lor puternic se simte mangaiat si mai tare cand ochiul citeste. Sau ii ajuta sa rememoreze pentru ca astazi memoria lor este din ce in ce mai incercata. Pentru ca sunt rebela, pentru ca sunt incapatanata, pentru ca nu dau curs jocurilor, nu voi mai scrie despre ei. Desi tare mi-as fi dorit sa va povestesc prin ce peripetii am trecut sambata noapte cand am vizitat nici mai mult nici mai putin de 4 cluburi. Mi-au fost confirmate anumite temeri. V-as fi povestit de ei. Va zic doar ca masculinitatea feroce a unora e adusa la nivel superior de sutele de euro din portofel. Si de asemenea, sa nu credeti ca daca parintii unui barbat sunt oameni importanti in societate inseamna ca si odrasla lor stie sa se comporte civilizat. Ba mai mult, odrasla lor este un baietel rasfatat ramas din pacate la varsta de 14 anisori. Mami si buni inca ii calca hainutele si ii gatesc tot ce vrea pentru ca doar unul e baietelul ala care are 30 de ani si se mandreste cu fetele care locuiesc in camin si al caror vocabular abunda de “fataaaa ce tare, fataaaa ce frumos, fataaaa ce misto”.

Din ce in ce mai des imi suna telefonul si aud “Ti-am citit blogul. In paragraful ala unde scrii despre faza aia cu masina, nu te refereai la mine, nu? Sa stii ca eu nu sunt asa, eu daca am ceva de zis, zic. Nu eram eu ala, nu?” Nu, draga, nu erai tu, stai linistit. Tu erai ala din cealalta masina cu cealalta blonda care a fost la celalalt doctor estetician. Nu te ingrijora, despre tine n-am scris. Sau tocmai am scris?

Wine and the city

Standard

Cand Laura m-a intrebat daca vreau sa ies cu fetele sa degustam un vin in Corelli Wine Bar, am stat sa ma gandesc putin pana sa spun da. In primul rand pentru ca in ultimul timp mi-am cam pierdut din pofta de a iesi, de a socializa, chiar daca toata lumea ma stia mai tot timpul prin oras. In al doilea rand pentru ca nu am starea necesara sa ma aranjez, sa ma pregatesc din timp, sa termin sa lucrez mai devreme ca sa ies intr-un bar. Am zis da. Nu stiu de ce, dar a fost un da.

Si in ciuda faptului ca am cautat 15 minute loc de parcare si am donat cu destula tristete 5 lei pentru ca “era un loc de vip”, nu imi pare rau. Am mers cu masina intr-un loc in care se bea vin. Laura m-a certat putin, insa i-am explicat ca sunt obosita. Si pentru ca fetele au baut vin, nu puteam sa fac exceptie. Si am baut si eu. Nu, nu incurajez bautul la volan pentru ca eu am baut vin fara alcool. Stiu, stiu, nu exista asa ceva. Ei bine, exista si este foarte bun. Este un vin din Spania si vi-l recomand atunci cand sunteti cu masina.

M-am simtit minunat, chiar daca am pornit pe principiul ca asa ceva nu are cum sa se intample. Pentru ca am descoperit ca oamenii sunt minunati atunci cand esti deschis sa ii cunosti. La fel si locurile. Nu mai fusesem pana acum in Corelli. Astazi am realizat ca Centrul Vechi are locuri cu adevarat speciale chiar daca, desi este atat de aproape, este in fapt foarte departe pentru sufletul meu. Nu-mi place agitatia lui, nu-mi plac oamenii dar imi plac locurile. Din ce in ce mai mult. Iar in aceasta seara am invatat cat de bine te poti simti intr-un spatiu primitor in care eu cu fetele radeam si ne amuzam pe seama intamplarilor din trecutul nostru iar cei din jur povesteau linistiti despre ei. Si pentru ca atmosfera chiar era departe de Bucuresti, ne-am bucurat si de prezenta unui new-yorkez si credeti-ma, asta a umplut seara.

Asa ca daca vreti sa degustati un vin bun, sa va bucurati de un spatiu incantator si de povesti despre vinuri, Corelli it’s the place. Si ma stiti ca sunt sincera si imposibil de mituit. Iar acum stiu ca planurile mele pentru seara asta nu puteau fi mai bune.