Despre ura si nu numai

Am citit zilele trecute un citat pe care l-am adorat din prima clipa “Nu uri femeia pe care ai iubit-o ieri. De altfel, cine uraste nu s-a vindecat de dragoste.” Cred ca daca incerci sa demonstrezi ce esti tu astazi raportat la ce ai fost ieri, clar nu te poti rupe de trecut. Si mai cred ca daca incerci sa ii arati celui pe care l-ai iubit ca poti sa il invingi, vei sfarsi invingandu-te pe tine.

Eu nu urasc. N-am urat niciodata. Eu ma bucur sa vad toate cele. Ma bucur de prieteniile altora, ma bucur sa vad cum am putut uni oameni dragi. Dar va intreb pe voi: cand ieri acesti doi oameni se urau si astazi se iubesc tocmai pentru ca eu nu mai sunt, voi ce urma vedeti in asta? Sa fiu sincera, nu cred ca e o urma de iubire. O vad ca pe o urma de razbunare si de ura. Atunci nu ajungem la vorba citatului?

Tocmai pentru ca astazi nu incerc sa demonstrez nimic nimanui, ma bucur de libertate. M-am bucurat de timpul petrecut singura tocmai pentru ca nu am vrut sa demonstrez nimic. Va intreb din nou pe voi: nu as fi putut si eu? Eu cred ca as fi putut si nu numai ca am o siguranta in asta dar stiu cati au fost, ce sanse am ratat doar pentru ca eu nu urasc. Dar poate ca frica de singuratate si frica de a descoperi ca vorbele mele au fost reale au facut din unii niste fugari. Fugarii vor uri intotdeauna. Si fugarii arata o falsa independenta pentru ca adevarata independenta inseamna ruperea de trecut. Si cand ai langa tine oameni prin a caror vene curge acelasi sange ca al meu ce inseamna asta? Ca te-ai rupt de trecut si ca astazi ai o noua viata minunata construita pe planurile mele?

Si uite asa iar vad compromisuri. Le urasc. La fel cum urasc lasitatea. Dar pentru ca iubesc libertatea si iubesc spiritul sincer voi spune doar atat: am cautat mereu ceea ce am astazi, linistea. Si pentru liniste am lasat tot ce aveam si pentru liniste voi lupta mereu. Nu-mi fac griji, in lumea unora a critica, jigni si gasi un singur vinovat este un mod de viata. Si nu inseamna liniste, deci am plecat la timp. Si iata ce inseamna un om care nu uraste ce a iubit ieri.

Publicitate

Ce e ala un om ipocrit?

Imi ard de nerabdare degetele sa scriu despre ipocrizie.  De ceva vreme ma chinuie acest gand dar am tot amanat pentru ca n-am gasit inca o muza. Ei bine, dintr-o muza, acum pot spune ca am chiar mai multe.

Indreptatita sunt, sa-mi fie iertata increderea excesiva, sa va vorbesc despre oameni care mi-au stat alaturi. Am fost acolo langa ei, deci cam stiu ce gandeau. Ei bine, este incredibil, si asta stiti si voi, cum unii oameni isi uita radacinile. Uita ce au fost acum cativa ani, ca sa nu mai spun de cei care uita ce au fost acum cateva luni. Nu am nimic impotriva cu evolutia. E cea mai mare provocare pentru mine. Dar atunci cand ea ascunde urme largi de ipocrizie si frustrari ce zac de-o vesnicie in anumiti indivizi, o taxez. Si lasand la o parte super viata pe care o afiseaza unii, stiu mai bine poate ca oricine, super ipocrizia care se ascunde in ei. In urma cu putin timp, aveau o filozofie stricta de viata. Ei bine, astazi, aceasta se pare ca nu mai e asa stricta. Imi amintesc certuri lungi si fara de sfarsit care aveau ca subiect relationarea unui oarecare (devenit astazi) cu femeile din viata lui. El niciodata, dar nicidoata nu ar face aia si aia si aia… si astazi iata-l cum face aia si aia si aia…iata-l cum se afiseaza cu aia cu care el niciodata nu s-ar afisa. Daca imi spuneti ca e urma de maturitate eu va spun ca nu e.

Cel mai interesant este ca ipocrizia la ipocrizie trage. Acesti ei care se afiseaza in perfecti si vesnic nevinovati au facut intr-o perioada din mine un om fara inima. Un om care a distrus tot ce avea doar ca astazi sa se bucure de lucruri materiale, de petreceri, cluburi…nu? Si pentru mult prea mult timp am acceptat sa fiu privita asa doar din respect pentru trecut. Din respect pentru familie, din respect pentru cel cu care am crescut. Dar astazi ma uit cumva in urma si vad ca eu sunt cea care astazi priveste pasiv dintr-un colt tot ce se petrece. Eu sunt cea care a fost mintita mai bine de jumatate de an. Eu sunt cea care scrie de mult timp despre multe…si daca ati uitat cumva, va invit sa recititi posturi de anul trecut.

Am aflat in tot acest timp lucruri noi despre mine.  Si si atunci am tacut. Astazi vad intr-un final lucrurile asa cum sunt ele. Am avut nevoie de muuuult timp ca sa vad adevarul. Pentru ca adevarul exista dintotdeauna dar eu am ales sa nu cred. Astfel ca am aflat si eu ce inseamna sa fii ipocrit. Conform definitiei, un ipocrit este un om care este lipsit de sinceritate; prefăcut; fățarnic; iezuitic; duplicitar. Duplicitar, i-auzi? Hm…imi suna cunoscut, cred ca si voua!

Intre noi doi

Pun cuvinte pe foaie dintotdeauna. Uneori ma gandesc ca n-a fost o coincidenta ca stiloul a fost prima mea alegere de pe tava si cred ca daca am venit cu el, cu el voi pleca. Uneori insa, incerc din rasputeri sa gasesc cuvintele potrivite ca sa transmit un mesaj.

Blogul asta exista din dorinta cuiva care nu mai este printre noi, de a ma face sa scriu. Am urat blogurile si sa fiu sincera cu voi, nu recitesc nimic din ceea ce scriu. Nu am nici curajul nici increderea ca ceea ce e acolo e corect si bun. Cred insa ca singurul mod prin care pot face ca oamenii sa inteleaga ce simt este acest loc. Si de nenumarate ori am transmis mesajele corecte in felul meu celor ce au inteles.

Sunt zile, din ce in ce mai dese, in care nu gasesc cuvintele. Si desi multi dintre voi ati fi asteptat altceva dupa acest week-end atat dar atat de greu si de ciudat pentru mine, voi spune ca nu e nimic de spus. Desi undeva acolo sunt atat de multe cuvinte care zac in mine si care vor sa iasa la suprafata. Experienta m-a invatat ca atunci cand toti asteapta de la tine sa ripostezi, mai bine stai. Si multi asteapta sa fac o poveste ironica din ceea ce se arata. Dar pentru prima oara voi fi umana si voi spune ca nu e nimic de spus cand toata lumea asteapta sa vorbesc.

Daca aveti o poveste, traiti-o. Nu o lasati pentru mai tarziu. Va veni cineva si o va trai in locul vostru. Daca lucrurile nu mai merg, spuneti stop pana cand nu pierdeti timp pretios. Iar daca simtiti ca toti oamenii ce va inconjoara nu au ce cauta acolo, spuneti-le pa. Daca va e frica, nu fugiti, infruntati-va temerile. Pentru ca atunci cand ele dispar, atunci apare fericirea.

Ziua telefoanelor

Intr-un mod surprinzator, sau nu, astazi mi-a sunat telefonul mai des decat daca anuntam ca ma marit. Probabil ca vestea unei nunti nu i-ar fi mirat pe bunii mei prieteni asa cum i-a mirat motivul pentru care m-au sunat. Si au cam fost cativa…

Ei bine, pentru prima data in scurta mea existenta din aceasta lume plina de frustrari si oameni mici, am zambit si am depasit subiectul. De ce? Pentru ca stiam ca asta va urma. Astfel ca m-am pregatit moral inca de dimineata. M-am gandit bine daca merita. Am stiut ca nu. M-am gandit bine daca meritam eu asta? Raspunsul e tot nu. Probabil ca utilitatea mea a fost legata de alte lucruri. Acum ca acestea nu mai sunt, hai sa o lovim pe Ioana. Ma uit in jur si imi dau seama cat sunt de norocoasa. Nu numai ca am langa mine oameni minunati dar am invatat o lectie pretioasa: oamenii buni sunt calcati in picioare. Dar la un moment dat, oamenii buni sunt rasplatiti.

Si prietenii mei sunt oameni frumosi, destepti si cu un scop in viata. Au fost prin viata mea nenumarati oameni. Ii respect pe toti. Stiti de ce? Pentru ca m-am construit cu un crez foarte pretios: nu ii face rau unui om care ti-a stat alaturi, omul acela a investit timp si sentimente si toate astea merita respectate. Si e foarte usor sa distrugi cand nu esti in stare sa construiesti.

Dar, cum prea bine zice minunata mea Laura, e mai bine asa. As putea pe aceasta cale sa spun mai multe. Dar cuvintele sunt de prisos. Fiecare cu prioritatile lui. Ale mele sunt strict legate de cariera, liniste, santatate, corp frumos. Dar unii au oglinzi acasa care ii arata perfecti. Nu am nimic impotriva. Exista un ultim lucru pe care vreau sa il retineti: eu cand iubesc, iubesc. Eu cand am prieteni, ii respect si fac orice pentru ei. Si cred ca uneori as merita macar putin respect daca altceva nu mai poate fi. Si daca ma uit in urma vad umlinte, vad jigniri. Lucrurile astea au existat, haideti sa nu le stergem cu buretele. Eu nu am amnezie, poate voi aveti.

Si cu asta am incheiat orice subiect pe tema asta. Nu mai vreau sa discut, nu mai vreau sa primesc telefoane.

Ce vine?

Vine o zi cand iti dai seama ca singurele dovezi ale fostului tau eu sunt pozele si atat. Realizezi ca din cel ce era candva nu a mai ramas aproape nimic. Si te uiti la poze si iti amintesti cu nostalgie, si daca te cheama Ioana, sigur nu cu regret, de tine. Apoi iti dai seama cate greseli ai facut si zambesti. Daca te cheama Ioana, incepi sa fii ironic la adresa ta si sa glumesti cu propriile tale decizii.

Vine o zi cand singurele lucruri pe care ti le doresti au legatura cu scrisul, patul si linistea. Vine o zi cand la ora 1 aproape adormi in club si  realizezi ca imbatranesti, ca nu-ti mai plac aceleasi lucruri, ca vrei pentru prima data ceva nou. E cel mai frumos sentiment care exista.

Vine o zi cand esti mult mai permisiva cu prostia si ignoranta, cand vezi cum el te minte dar tie nu-ti mai pasa. Cand stii ca acasa il asteapta cineva dar el te cauta pe tine. Tu nu intelegi ce vrea exact de la tine dupa atata timp si zambesti scarbita uitandu-te la el. Minte. Iar ea crede cu adevarat in schimbarea lui. Care schimbare? Iar el crede ca tu habar nu ai cat minte el. Atunci te bucuri ca ai plecat la timp.

Si cel mai ciudat si mai greu de acceptat este atunci cand vine ziua in care deschizi larg ochii. Te trezesti pentru prima data la realitate. Esti tu cu tine, doar voi doi. Si iti dai seama ca il vrei in viata ta pe omul pe care acum putin timp nu ti l-ai fi imaginat. Ai trait toata viata glumind si spunand, “eu niciodata nu voi fi cu un…”. Astazi te gandesti numai la el.

Acea zi a venit si acel om esti tu chiar daca nu vrei sa recunosti. Ma bucur insa ca am cunoscut trecutul sub forma sa atat de ciudata ca sa pot sa ma bucur din plin de prezent.

Is it clear enough?

We never get what we want but can we have what we need?

Facem ironiile fine?

Imi cer iertare ca am curaj. Imi cer iertare ca sunt sincera. Imi cer iertare ca nu  intentionez sa fac rau nimanui niciodata. Pentru toate astea imi cer iertare. Si-mi mai cer iertare ca nu sunt ipocrita si ca sunt naiva si optimista. Si ca nu renunt la visele mele doar pentru ca societatea aceasta “idilica” le considera penibile.

Pe aceasta cale ma inclin in fata tuturor celor care considera ca sa fii sincer si sa spui ceea ce simti este un defect. Dar ce-i drept, sa  spui ceea ce simti necesita curaj iar 80% din cei pe care ii cunosc nu au asa ceva. Mai bine sustin sus si tare prin toate modurile posibile ca ei nu simt, ca ei nu se implica bla bla bla.

Si tot pe aceasta cale va anunt ca nu ma schimb. Si daca locul meu nu e aici atunci voi pleca. Poate indivizii din alte locuri s-au nascut cu ceva mai mult curaj si hotarare. Si poate ei stiu ce vor, ca si mine, ca sa nu se trezeasca peste  ceva ani ca de fapt si-au ratat viata. Cum probabil se va intampla cu unii dintre cei care rad de mine ca sunt sincera si spun ceea ce simt. Si cand ma refer ca spun ceea ce simt, nu glumesc. Desi v-am obisnuit deja cu aceasta instabilitate in declaratii care ma amuza teribil. Sa ridice mana cine poate sa afirme ca ma cunoaste macar putin si il scot la o prajitura.

In jungla asta sa spui ceea ce simti necesita ceva nebunie. Iar eu am luat o supradoza.

Azi-ieri

Sustin cu desavarsire ca timpul curge in favoarea, nu in defavoarea oamenilor. Numai cei superficiali cred ca timpul schimba chipul omului in unul mai urat. Am fost candva si mai slaba, si mai grasa, si cu parul mai lung, si cu parul mai scurt. Am zambit mai sincer si poate si mai fals. Dar astazi, sunt cu mult fata de ce eram acum ceva vreme. Timpul m-a ajutat. Am un zambet de copil cand ma uit la pozele din trecut. Le impart cu voi. Nu m-am schimbat prea mult, nu?

 

Cu cat e lovit …

Cu cat e lovit mai tare, cu atat infloreste mai mult sufletul meu.

Micile mari satisfactii

Eu nu invat din greselile mele, invat din greselile voastre. Nu ca n-as invata si din ale mele… Dar totul pare ca o poveste, ma uit pe geam si mi-e frica sa ma gandesc la trecut tocmai pentru ca prefer sa nu mai stiu. Sa traiesc acum si sa ma bucur de viitor fara sa mai stiu ce a fost.

A fost un week-end (include si ziua de luni) atat de frumos, incat ma intreb ce-am facut sa fiu atat de norocoasa? Nu va imaginati ca frumusetea inseamna cluburi, bautura si alte distractii superficiale care pe unii ii excita la maxim. Ma refer la acele momente in care iti vezi trecutul atat de tulburat in prezent intr-o maniera total diferita. Acele momente in care nu regreti nici macar o lacrima (metaforic  vorbind) tocmai pentru ca satisfactia prezentului e enorma. Nu-mi amintesc sa ma fi stresat vreodata cand cate un individ s-a crezut important sau unic si valoros si a luat el o decizie de care se mandreste. Pentru ca peste un timp am avut satisfactii nenumarate. Cam asa a fost si week-endul asta. Si am savurat victorie dupa victorie in modul caracteristic mie. Prietenii mei stiu cum sarbatoresc eu aceste momente si daca unii dintre voi ati face asta mai des poate ati invata mai multe si nu ati mai pune mainile la ceafa si ati astepta sa va vina totul mura-n gura.

Si am realizat, pentru a nu stiu cata oara, cat de mult valorez. Chiar si asa, fara sa fiu nici macar departe de perfectiune, sunt prea mult pentru multi. Caci exista anumite persoane care nu au nici 3 ani de acasa, ca sa nu mai zic de 7 caci ar fi idilic. Daca as fi altfel si nu asa cum sunt, din pacate, as striga in gura mare lucruri pe care nici nu vi le imaginati despre unii care pozeaza in perfecti prin toate locurile. Uneori mi-as dori nespus sa pot sa fiu si eu o pisi de doi lei care are tot ce are pentru ca spune din 10 in 10 minute: ”Iubi vreau aia, iubi vreau aia”. Si singurul meu scop in aceasta existenta ar fi ca la un moment dat sa-mi gasesc un barbat care sa ma ajute sa ies din trista mea viata si peste noapte sa cred ca valorez atat de mult doar pentru ca tot ce am pe mine valoreaza mult. Dar iata ca nu pot sa umblu cu barfa si rautatea in fiecare zi la cafea si sa traiesc analizand vietile si defectele altora. Caci, ce-i drept, as avea si eu ce sa va spun despre nenumarati indivizi logoditi sau casatoriti care sunt azi intr-un pat, maine in altul. Si pe multi ii vedeti perfecti. As putea sa va spun cati dintre cei frumos imbracati de prin cafenele nu stiu bazele bunelor maniere, daca putem, blanzi fiind, sa vorbim de un asemenea concept.

Chiar si asa, mi-as risipi timp pretios daca nu cumva am facut-o deja. Exista in viata mea, si ii numar pe degetele de la o mana, barbati pe care ii respect. Acesti barbati chiar si asa, barbati, stiu! Si credeti-ma, stiu. Restul sunt doar de amuzament si nici macar. Caci nu prea ma amuz sa vad decadere si lipsa de experienta cand buletinul tau tipa varsta pe care o ai. Si ma uit in urma si ma gandesc ca iar am fost prea blanda. Dar si de data asta, las timpul sa se ocupe de voi. Si peste ceva vreme voi ciocni un pahar in cinstea inspiratiei voastre proaste ca sa nu zic altceva pentru ca nu-mi place sa jignesc.

Inchei dar inainte mai trebuie sa lamurim ceva. S-a creat o conuzie in ceea ce ma priveste. Ea dateaza de cateva saptamani iar ieri pe stadion am purtat un tricou cu dedicatie ca sa fie clar pentru toata lumea. Si totodata, pentru ca sunt un munte de orgoliu, vreau sa multumesc in gura mare unui foarte special EL pentru ca lui personal nu-i voi spune niciodata. EL, din cand in cand, ma face sa ma bucur de viata amintindu-mi ca nebunia este ceea ce ma defineste. Si chiar si asa,  nu des, dar nici rar, ma bucur nespus de momentele scurte dar pline de pasiune. Si, cu riscul pe care mi-l asum, week-endul asta ii apartine.

Enjoy the picture.