Imi cer iertare ca am curaj. Imi cer iertare ca sunt sincera. Imi cer iertare ca nu intentionez sa fac rau nimanui niciodata. Pentru toate astea imi cer iertare. Si-mi mai cer iertare ca nu sunt ipocrita si ca sunt naiva si optimista. Si ca nu renunt la visele mele doar pentru ca societatea aceasta “idilica” le considera penibile.
Pe aceasta cale ma inclin in fata tuturor celor care considera ca sa fii sincer si sa spui ceea ce simti este un defect. Dar ce-i drept, sa spui ceea ce simti necesita curaj iar 80% din cei pe care ii cunosc nu au asa ceva. Mai bine sustin sus si tare prin toate modurile posibile ca ei nu simt, ca ei nu se implica bla bla bla.
Si tot pe aceasta cale va anunt ca nu ma schimb. Si daca locul meu nu e aici atunci voi pleca. Poate indivizii din alte locuri s-au nascut cu ceva mai mult curaj si hotarare. Si poate ei stiu ce vor, ca si mine, ca sa nu se trezeasca peste ceva ani ca de fapt si-au ratat viata. Cum probabil se va intampla cu unii dintre cei care rad de mine ca sunt sincera si spun ceea ce simt. Si cand ma refer ca spun ceea ce simt, nu glumesc. Desi v-am obisnuit deja cu aceasta instabilitate in declaratii care ma amuza teribil. Sa ridice mana cine poate sa afirme ca ma cunoaste macar putin si il scot la o prajitura.
In jungla asta sa spui ceea ce simti necesita ceva nebunie. Iar eu am luat o supradoza.
adevaruriurbane's Blog 