Arhivele lunare: iunie 2012

Singuri sau nu?

Standard

Discutam in aceasta seara cu un prieten despre cat de singuri suntem si cat ne place sa ne mintim ca nu este asa. Am fost si eu candva cazuta in aceasta capcana dar m-am salvat. Pentru ca da, suntem singuri. Ce e langa noi e trecator intotdeauna. Iar singura ceritudine suntem noi si de cele mai multe ori nici macar atat.

Cred ca ne salvam abia atunci cand intelegem ca asa e lumea. Ca niciodata nu e nimeni acolo, poate doar pentru interactiune. Si oamenii care ne inconjoara….avem vreo certitudine despre ei? Stim sigur, sigur ca ceea ce spun este ceea ce simt? Stim sigur ca vor fi eterni? Nimic nu e etern, nimeni nu e sincer pana la capat.

As fi putut sa cred intr-o lume ideala…si totusi am ajuns sa cred ca lumea pe care mi-am creat-o eu e ideala. Purtand vesnic un scut, stiu ca nimic nu ma poate strapunge. Veti spune ca nici macar lucrurile frumoase. Iar eu va voi raspunde: lucrurile frumoase aduc intotdeauna nevoia unui scut. Pentru ca nimic nu e etern.

Dupa fiecare esec, de orice fel a fost el, am suferit. Astazi, am ajuns sa nu mai simt nimic. Si credeti-ma, nu exista durere mai mare decat lipsa durerii. Pentru ca eu am crezut ca traiesc dar undeva in timp am uitat cum se face.  Si vreau sa traiesc, vreau sa simt. Insa lungul sir al dezamagirilor ne aduce aici. Mi-e dor sa rad intens si sincer, mi-e dor sa cred cu ardoare in oameni, mi-e dor sa visez. Ce ironie, acum putin timp viata mea era construita din vise. Si astazi e construita din indiferenta. Pentru ca asta e adevarul, suntem singuri.

Dar, asa cum mi-am spus de fiecare data cand am cazut, doar eu pot sa ma ridic pentru ca daca ma va ajuta cineva, nu ma voi ridica pe deplin. Iar daca ar fi sa vorbesc in procente, poate ca 1% din mine mai crede. E oare indeajuns? Eu cred ca da. Chiar si asa, din esec in esec, am gasit de fiecare data un motiv indeajuns de bun ca sa cred si in urmatoarea poveste. Cu mai putin entuziasm, dar am luptat, ce-i drept, cu mult mai putine arme.

Povestea lor

Standard

El era un tanar chipes ofiter dintr-o familie de chiaburi refugiata in Romania. Tocmai se intorsese din razboi. N-a avut nevoie de ani de zile sa se decida daca ea e femeia vietii lui. A stiut din prima clipa. Iar ea a simtit ca el va fi singurul. Au construit impreuna o avere dupa ce regimul comunist le-a confiscat tot ce aveau. Iubindu-se au muncit pentru viitorul lor pentru ca ei stiau ce vor de la viitor. Stiau ce vor unul de la celalalt. S-au respectat 53 de ani si inca se mai respecta. Chiar daca el a plecat fara voia lui, ea inca il mai iubeste. Vorbeste despre el in fiecare zi chiar daca de 8 ani a invatat sa traiasca fara el.

Uneori il viseaza spunandu-i ca o iubeste. Ce ironie, oamenii astia isi spun te iubesc si in vis iar noi uitam sa spunem te iubesc pana si mamelor noastre. Din cand in cand, ea ii pune flori pe mormant. I le aduce chiar din gradina lor. Sunt singurele clipe cand simti ca ei doi se regasesc. Chiar daca ea spune ca il simte alaturi in fiecare clipa.

Cand ma aude cat sufar imi spune trista ca ma intelege. Pe ea a iubit-o acel cineva toata viata. Stie ca aceasta iubire a tintut-o in viata. Imi spune ca  noi nu intelegem ca singuratatea in care ne afundam ne va distruge sufletul. Si ca am devenit superficiali si resemnati. Si ea se ducea sa danseze si niciodata cu el. Ii placea sa dea libertate relatiei lor. Dar cand se intorcea acasa, o astepta cineva. Ma priveste trista si ma intreaba ce vreau de la viata. Ii spun ferm ca eu stiu ce vreau dar din pacate sunt printre putinii care mai pot spune asta. Si pentru ca sa-mi implinesc fericirea nu e nevoie doar de mine. Cu ochii imbatraniti de vreme ma priveste si insista pe ideea ei. Mi-o spune de multi ani. Zambesc doar ca sa o linistesc dar undeva in sufletul meu stiu ca ea nu stie realitatea. Nici nu ii voi spune vreodata, vreau sa creada ca lumea aceea frumoasa cu oameni demni si cu principii nu s-a pierdut definitiv.

Apoi isi aminteste de el. Aproape ca ma abtin cu greu sa nu plang doar la gandul ca povestile astea au existat. Suna idilic. Nu suspina la gandul ca el nu mai e.  Stie ca in curand se vor regasi. Ma priveste si imi spune impacata:” mai vreau sa stau aici cu voi un timp”.

Si dintr-o data imi dau seama, oamenii astia au trait un razboi, au trait vremuri de cenzura, au invatat sa construiasca totul de la zero. Iar cand au atins varful, au primit totul inapoi. Au cunoscut revolutia tehnologica, au invatat democratia, au trecut de la tren la avion. Au trecut de la prea multa cenzura la prea multa libertate. Si nici una dintre ele nu i-a influentat. S-au iubit pana in ultima clipa. Iar noi ne distrugem relatiile din cauza Facebook-ului, a telefoanelor, calatoriilor…

Asa e-n mahala!

Standard

“Razbunarea nu-mi aduce satisfactii..insa indiferenta mea ti-o daruiesc cu multa dragoste..”, mi-a spus cineva odata.  Si cu asta am incheiat ce trebuia sa fie inceputul.

In general cand insistam prea mult, devenim putin credibili. La nivel de integritate, evident. Si apoi, nu stiu altii cum sunt, dar eu nu lovesc sub centura. Nu ma apuc si scot din maneca falsii mei asi si incep sa imi vorbesc prietenii de-o viata pe la spate. Dar, cum prea bine spuneam, unii nu stiu sa fie indiferenti. Pentru ca si indiferenta asta, nu e asa pentru toata lumea. Cei ce nu au invatat-o, ataca. In nici un caz nu o vor face corect, o vor face miseleste.

Cum ar spune o buna prietena, “avantaj eu”. In general, nu e ok sa facem lucruri doar ca sa avem avantaje. E ok sa facem lucruri doar ca sa fim noi fericiti. Ce fac cei din jur ramane intotdeauna un mister. Niciodata nu vom sti ce fac ei cu adevarat. Bine, asta in cazul in care intr-o buna zi nu aflam adevarul. Intotdeauna voi considera ca atata timp cat nu stim, suntem norocosi. Iar eu nu vreau sa stiu.

Vreau sa cred ca putem, odata ajunsi la o oarecare aparenta maturitate sa ne comportam ca atare. E prea complicat ce scriu aici, nu? Pare logic, atata timp cat simpla tacere nu a putut fi inteleasa, cum ar putea fi inteleasa ironia? Si, da, nici ironia asta nu e asa pentru toata lumea.

Dar ce asteptari am eu de la oameni care fac din viata lor o mahala, acolo unde vin multi si pleaca la fel de multi. Nu ramane nimeni niciodata iar cei ce sunt, sunt doar in trecere. Ca sa aiba lucruri, majoritatea platesc si nimeni nu primeste nimic. Pentru ca n-ar putea sa aiba nimic fara sa plateasca. Iar sentimentele sincere nu exista. Pe ele nu le pot cumpara. Si la un moment dat, chiar daca arunca vorbe urate constata ca nici alea nu raman. Pentru ca ele pot persista doar in mahala. Si nu toti facem din vietile noastre o mahala. Unii incercam macar sa trecem la nivelul urmator. Si nu facem asta decat invatand ca respectul adevarat vine din fapte si vorbe, nu din scenarii si ipoteze.

Iar cand vine ploaia tot praful asezat pe tarabe se transforma in noroi. Caci asa e in mahala, multa mizerie, putini oameni si vorbe urate. In rest, nimic, niciodata!

Iar cand vine seara, raman doar doi, trei, si aia caini. Oamenii si-au facut treaba si au plecat. Cladirile sunt goale, caci, oricat ar incerca sa le umple, asa e-n mahala!

Alte masti

Standard

Am avut nevoie de el ca sa recunosc ca multe din posturile mele sunt despre barbati. Cand mi-a zis, m-am revoltat. Apoi mi-am facut curaj si le-am recitit pe toate. A fost atat de greu incat a doua oara nu va mai exista. In primul rand pentru ca sunt vesnic nemultumita de mine, pentru ca atunci cand recitesc ce gandeam in urma cu ceva vreme nu ma recunosc. In al doilea rand, pentru ca eu traiesc in prezent.

Ati simtit vreodata ca intr-o clipa se poate elibera toata energia negativa pe care ati strans-o in voi? Ati simtit ca oricat de multe lucruri s-ar spune despre voi, va veni si acel moment in care nu va mai pasa? Stiti cum e sa realizati ca banuielile din cursul multor ani au fost intemeiate si nici macar sa nu schitati un gest? Sa ramaneti indiferent si sa treceti la subiectul urmator? Uneori e nevoie de ceva lectura cu noi insine ca sa intelegem ce suntem.

Si da, blogul asta a fost poate prea mult axat pe experiente cu barbati. Dar acest fapt s-a petrecut pentru ca nu am invatat inca sa scriu despre fericire pentru ca o vad destul de rar la fata iar atunci cand apare sunt ocupata cu ea, nu sa scriu despre ea.

Si inainte sa il sarbatoresc, ii multumesc. E locul in care am stiut cel mai bine sa spun lucruri pe care pe alte cai nu le-as fi spus niciodata. E locul care m-a invatat pe mine sa am curaj sa spun ce simt si e locul in care ironiile fine au fost cel mai frumos primite. Poate ca merita mai mult de la mine decat sa povestesc despre gesturile unora care nu meritau dar stiu sigur ca viitorul suna diferit.

Stiti de ce? Pentru ca uneori avem nevoie de mai multa detasare si mai putina implicare. Ce sa mai, astia suntem:  alte masti, aceiasi oameni.