Discutam in aceasta seara cu un prieten despre cat de singuri suntem si cat ne place sa ne mintim ca nu este asa. Am fost si eu candva cazuta in aceasta capcana dar m-am salvat. Pentru ca da, suntem singuri. Ce e langa noi e trecator intotdeauna. Iar singura ceritudine suntem noi si de cele mai multe ori nici macar atat.
Cred ca ne salvam abia atunci cand intelegem ca asa e lumea. Ca niciodata nu e nimeni acolo, poate doar pentru interactiune. Si oamenii care ne inconjoara….avem vreo certitudine despre ei? Stim sigur, sigur ca ceea ce spun este ceea ce simt? Stim sigur ca vor fi eterni? Nimic nu e etern, nimeni nu e sincer pana la capat.
As fi putut sa cred intr-o lume ideala…si totusi am ajuns sa cred ca lumea pe care mi-am creat-o eu e ideala. Purtand vesnic un scut, stiu ca nimic nu ma poate strapunge. Veti spune ca nici macar lucrurile frumoase. Iar eu va voi raspunde: lucrurile frumoase aduc intotdeauna nevoia unui scut. Pentru ca nimic nu e etern.
Dupa fiecare esec, de orice fel a fost el, am suferit. Astazi, am ajuns sa nu mai simt nimic. Si credeti-ma, nu exista durere mai mare decat lipsa durerii. Pentru ca eu am crezut ca traiesc dar undeva in timp am uitat cum se face. Si vreau sa traiesc, vreau sa simt. Insa lungul sir al dezamagirilor ne aduce aici. Mi-e dor sa rad intens si sincer, mi-e dor sa cred cu ardoare in oameni, mi-e dor sa visez. Ce ironie, acum putin timp viata mea era construita din vise. Si astazi e construita din indiferenta. Pentru ca asta e adevarul, suntem singuri.
Dar, asa cum mi-am spus de fiecare data cand am cazut, doar eu pot sa ma ridic pentru ca daca ma va ajuta cineva, nu ma voi ridica pe deplin. Iar daca ar fi sa vorbesc in procente, poate ca 1% din mine mai crede. E oare indeajuns? Eu cred ca da. Chiar si asa, din esec in esec, am gasit de fiecare data un motiv indeajuns de bun ca sa cred si in urmatoarea poveste. Cu mai putin entuziasm, dar am luptat, ce-i drept, cu mult mai putine arme.
adevaruriurbane's Blog 