Unde esti tu SIM-ul meu?

Standard

Pentru cei ce nu ma cunosc indeajuns de bine, aflati ca sunt dependenta de telefonul meu mobil. Ba mai mult, ma gandesc serios in urma sfaturilor prietenilor, sa ma duc la psiholog pentru a ma trata. Am citit mai demult ceva articole despre oamenii care au avut nevoie de internare in spital pentru a scapa de aceasta boala. Undeva, in adancul sufletului meu, cred ca sunt aproape..aproape.

Prietenii se supara pe mine, niciodata nu pot sa stau fara telefon, oriunde sunt, el  e prezent. Glumele la adresa mea sunt evident, nenumarate. Fetele spun ca la nunta mea voi opri preotul pentru ca mi-a scris cineva pe whatsapp.  Au existat foarte putine persoane pentru care am putut sa pun telefonul in geanta si sa nu il verific pentru mai mult timp (30 de minute, maxim o ora). Imi amintesc o intalnire la care am rezistat 3 ore fara sa ma ating de el, dar asta a fost pentru ca ma fascina interlocutorul.

In week-end niste amici au vrut sa mi-l arunce in Hreastrau. Le-am zis ca daca fac asta ma arunc dupa el chiar daca nu stiu sa inot. Imi amintesc o seara in care am inceput sa plang pentru ca un prieten mi-a luat telefonul si nu mai vroia sa mi-l inapoieze.

Si acum inevitabilul s-a petrecut. Am tot repetat ca daca vrei sa-mi faci rau, ia-mi telefonul si nimic altceva. Am abonament la telefon de 12 ani. Acelasi numar. O singura data am pierdut cartela. Tin minte ce drama a fost atunci. Aveam 16 ani si mergeam la Temple. Eram in taxi. Tata m-a pedepsit si m-a lasat 3 zile fara abonament. A fost drama vietii mele.

Astazi, dupa 8 ani, s-a intamplat din nou. Mi s-a stricat cartela. Acea cartela cu acel numar pe care il am de o viata. Numarul asta inseamna pentru mine toata tineretea mea, amintiri, sms-uri…am construit prietenii cu ajutorul lui. Iar astazi, el nu mai este.  Prima clipa in care am realizat ca nu mai merge, ca ea, cea care a fost alaturi de mine o viata s-a gandit sa plece din viata mea, a fost dramatica. Recunosc, n-am plans. Dar am crezut pentru o clipa ca ceva m-a lovit foarte tare. In primele ore am incercat toate trucurile: inlocuitul cartelei in alte telefoane (nu m-am limitat la unul), stergerea cartelei cu un betisor de urechi, rugatul in fata ei… N-a mers. Am trecut la etapa a doua: recunoasterea. Am inceput sa sun oameni sa-i intreb daca se mai poate face ceva, am cautat pe google… A treia etapa, si cea mai penibila prin care am trecut se numeste: panicarea prietenilor. Am inceput sa sun, sa dau mesaje, sa anunt ca de azi inainte 828 e intr-o mica pauza. Am reusit sa o supar pe mama care mi-a inchis telefonul de mai multe ori. Tata nici nu s-a sinchisit sa-mi mai raspunda. Laura m-a ignorant total, Cosmin a zis ca se duce sa bea in cinstea evenimentului.

Cand am ajuns acasa, am scos SIM-ul si am vazut cum se scurg 12 ani din viata mea…cum fiecare amintire, fiecare intalnire sunt din nou aici.

Am spus: eu nu renunt la tine! Si am mers mai departe. Au trecut 16 ore si pot spune ca suferinta persista. N-am dormit, n-am mancat, m-am trezit prima, am cautat actele si am pornit catre ceea ce numesc: calatoria in recuperarea trecutului.

To be continued!

2 responses »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s