Arhivele lunare: septembrie 2012

Boala unei amintiri

Standard

In spiritul schimbarilor ce au tot avut loc in viata mea, discutiile cu prietenii incep cu intrebarea: “cat de mult apreciezi ceea ce ai?”.  Si daca pana de curand nu imi iubeam corpul si puterea cu care am fost inzestrata, pot spune ca avem nevoie de anumite momente ca sa apreciem mai mult intregul nostru “eu”. Nu exista sentiment mai ciudat pentru un om decat acela al neputintei fizice. Sa vrei sa te ridici si sa nu poti. Sa vrei sa mananci si corpul tau sa nu primeasca nimic. Sa nu mai accepti pastile, apa, ceai, fructe, legume…nimic. Poate ca uneori il suparam prea tare pentru ca uitam sa-l hranim corespunzator, poate ca uneori il suprasolicitam, poate ca el merita sa-l apreciem mai mult. Aflata in momente cum nu mi-a fost dat sa traiesc pana de curand am inteles mai bine ca oricand ca oricate as avea, de fapt nu am nimic. Daca patul iti devine singurul prieten si neputinta de a te ridica din el pune stapanire pe tine, intelegi ca nu tu esti stapanul.

Iar cand a doua zi te trezesti si descoperi ca esti din nou fiinta aceea puternica, te intrebi: “dar daca fiecare zi ar fi ca cea de ieri?”. Mi-am sunat o buna prietena si i-am spus:”ceea ce eu am e minunat!”. Am stat si am analizat fiecare zi din ultimii doi ani. Este uimitor sa privesti inapoi si sa analizezi fiecare decizie, sa te gandesti cum ar fi fost daca n-ai fi ales acel lucru. Poate ca daca n-as fi ales sa-mi schimb viata radical, nu as fi ajuns astazi aici. Poate as fi fost mai sus sau poate mai jos. Dar ce mai conteaza acum daca am ales bine sau rau? Conteaza ca fara sa ne dam seama, la un moment dat ne decidem singuri viitorul fara influenta exterioara. Nu vreau sa mint si sa spun ca a fost usor. A fost atat de greu incat abia astazi realizez ca daca nu as fi avut acea doza de nebunie, nu as fi putut. M-as fi complacut in nefericirea in care tot traiam si poate as fi suportat multe alte umilinte. Stiu ca astazi cand cad la pat sunt singura, ca poate a doua zi nu va fi nimeni sa ma intrebe cum ma simt, stiu ca uneori ma ridic cu greu din pat si ca mi-ar fi usor daca ar fi el. Stiu ca ieri as fi avut atat de multa nevoie de el, sa pot sa pun capul pe umarul lui si sa plang de durere…iar langa mine era doar perna si asa destul de udata in tot acest timp.  Dar cand m-am ridicat, am facut-o singura. Si sentimentul acesta nu poate fi inlocuit de nici un umar din lumea asta.

Si cand se termina fiecare saptamana in care ma dedic atat de mult muncii si PRoud-ului stiu ca cealalta jumatate a lui isi va trai povestea atat de frumoasa la care a tanjit o viata. Iar eu ma voi hrani cu fericirea ei gandindu-ma ca  eu am ales sa-mi traiesc povestea singura. Si stiu ca ar fi putut fi altfel. Alta as fi fost si eu acum. Si in timp ce termin sa-i povestesc lui Coco ultimele mele marturisiri, ea ma priveste si-mi spune “Numai eu stiu adevarul, mama!”. Asa este, draga mea, doar tu ai fost acolo. Si eu am fost acolo pentru tine.

In aglomeratia unui eveniment care m-a fascinat, l-am intalnit pe el, un vechi prieten de-al nostru. S-a bucurat sa ma gaseasca sanatoasa si optimista. M-a intrebat ce mai fac, cum mai sunt. I-am raspuns in spiritul caracteristic. Iar cand am plecat m-a privit in ochi si mi-a marturisit ceea ce eu stiam deja. Mai are astazi vreo importanta sa stiu ca doar eu am fost acolo, ca doar eu am contat si inca mai contez? Nu stiu cum am condus pana acasa iar cand m-am asezat in pat dupa o zi istovitoare, am cazut definitiv. Boala era deja acolo. Sa fie oare doar o coincidenta sau corpul meu a vrut sa ma tina captiva ca sa pot sa-mi fac timp sa retraiesc macar putin din frumosul ce a fost?

Puterea exemplului

Standard

“Ah, Ionica, nu poti sa ai tot ce vrei”, mi-a spus bunicul cand eram un copil. Si mi-a mai spus, in timp ce eu credeam ca el va trai o suta si ceva de ani, ca nimeni nu sta langa mine la nesfarsit si trebuie sa invat sa las oamenii sa plece.  Si uite asa, ca tot m-ati intrebat cum, am ajuns omul de gheata de azi. Cu un puternic imbold de la un om mai dur cum nu cred ca voi mai cunoaste vreodata, am inteles cum sta treaba cu viata. Si cand la 15 ani l-am pierdut, n-am varsat o lacrima. Pentru ca el  insusi m-a invatat ca nepoata lui nu trebuie sa faca asta. Ba mai mult, a avut grija sa ma certe si sa ma invete ce e de facut dupa ce el nu va mai fi, peste cateva zile doar. Si de atunci, de aproape 10 ani nu fac altceva decat sa urmez pas cu pas instructiunile celui ce a fost exemplul si bucuria copilariei mele.

Astazi, cand mi se pare ca a trecut o eternitate de atunci, constat ca fara sa vreau, sunt cu adevarat nepoata lui. Singura care ii seamana leit. Si poate ca a stiut el de ce isi creste nepoata cea mai mica in acest fel. Cumva, fara sa stiu, am ajuns astazi sa pot sa renunt usor la oameni care aleg sa plece, sa pot sa am puterea sa nu ma uit inapoi, sa devin indiferenta cu aproape orice.

Nu stiu daca a facut bine sau rau, nu stiu daca e mandru sau nu de mine, stiu insa ca fiecare zi pentru mine este o victorie, asa cum pentru el a fost razboiul. Si mai stiu ca astazi deciziile mele nu lasa loc de discutii pentru ca am fost crescuta de el.

Daca toti am avea langa noi, inca de la inceputurile vietii, un om care sa stie sa sculpteze in noi un viitor om demn si puternic, lumea ar fi mai frumoasa si mai putin pervertibila. Pentru ca in jur apar din ce in ce mai multi oameni lipsiti de demnitate, apar oameni slabi si lasi, apar oamenii care nu au nici un scop cu viata lor, apar oamenii care nu vor sa ia decizii de frica sau neputinta, apar tradatorii. Apar barbatii carora le este teama de femeile puternice, apar ei cei ce nu pot renunta desi nu sunt fericiti, apar ele ce tin legate de ele oameni care le-au rapit de mult timp demnitatea.

Asta este ceea ce incerc sa le spun lor in fiecare zi.

Ea ascunsa in spatele unui necunoscut el

Standard

In timp ce lacul era in stanga mea si el in fata, ma bucuram de clipe mai frumoase decat credeam. Aproape ca uitasem  ca serile pot fi uneori atat de speciale cand in fata ta se afla un el atat de minunat pana cand a vibrat pe masa.  Iar ceea ce a urmat a fost un moment lung de liniste in timp ce el ma privea curios si intrigat. Nu am putut sa ii vorbesc pentru cateva minute  bune in timp ce citeam un mesaj lung fara destinatar. Asteptasem cateva luni acea seara, visasem fiecare cuvant, fiecare clipa iar fara sa aiba habar, o ea a stricat ceea ce ce trebuia sa fie pentru mine acea seara de septembrie pe malul Herastraului.

In spatele mesajului se ascunde o fiinta plina de falsa suferinta pe care ea o considera drama vietii ei. Drama vietii ei este propria-i persoana pe care nu este capabila sa o controleze si sa o tina departe de nebunie. Ce vina am eu ca in trecutul meu au existat si erori? Nu am luat interviu fiecarui prieten ce a fost, nu l-am trecut prin nici o comisie. Am facut greseli, la fel ca voi toti si nu m-am transformat nici macar pentru un minut in Sherlock Holmes. Pentru ca timpul e atat de pretios, clipele sunt atat de scurte incat nu mi-as irsoi nici macar un minut din viata sa ma ascund in spatele unui alt om. Sa creez o lume imaginara doar ca sa stiu pe unde se afla ceea ce eu numesc iubire. Insa iubirea e intre doi oameni, atunci cand se transforma in minciuni, se numeste obsesie si teama de a infrunta un nou inceput. Este usor sa stai ascuns si sa gasesti vinovati, este usor sa plangi si sa blamezi cand de fapt calea catre vindecarea de nebunie este detasarea de trecut.

Va intrebati poate ce tot scriu eu aici? Pentru ca in spatele meu se ascunde totusi o inima, nu voi povesti mai mult decat am facut-o pana acum. Va spun insa ca este usor sa intorci un om din drumul sau pe care s-a chinuit mult sa il gaseasca, prin niste simple cuvinte. Si va mai spun ca uneori un simplu mesaj al unui om cazut in derizoriu poate distruge o seara pe care ai fi vrut-o doar pentru tine si nu pentru cei ce fac parte din file ce sunt demult ingalbenite de vreme. Femeile pot atinge usor disperarea, pot atinge ridicolul, pot sa se piarda intr-o clipa duse de nebunie. Cand cel mai facil ar fi sa incheie fermoarul unei genti din care au scos incet, incet, fiecare obiect care facea parte din colectia care tocmai s-a incheiat.

Despre Ritter si razboaie

Standard

Cand v-am spus ultima oara cat de mult imi place sa-mi complic viata? Ca niciodata n-am ales lucrurile simple si usor de atins chiar daca am vrut de cele mai multe ori liniste. Si linistea nu vine din povesti fara iesire.

Poate ca asa vedem unii dintre noi viata. O vedem ca pe un proces in care judecatorul le da dreptate ambelor parti. Niciodata n-am stiut sa aleg ce e simplu. Pentru ca am stiut ca nu iubesc rutina. Am luptat si stiu cel mai bine sa lupt in razboaie in care  adversarii au plecat ca si favoriti. Niciodata n-am pierdut. Pentru ca in razboiul in care suntem astazi, in lumea in care suntem nevoiti sa ne luptam pentru fiecare zambet si cuvant spus din inima, e greu. E foarte greu.  Dar am stiut dintotdeauna ca satisfactiile adevarate sunt cele pe care le obtinem din truda, nu din lucruri usoare.

M-am luptat atat de mult incat cred ca daca ar izbucni un razboi real, as avea de departe curajul si indarjirea pe care nu multi le-ar avea. Pentru fiecare lucru, am dus o lupta interioara ca sa pot incepe o lupta exterioara. Multi dintre voi nu mi-ati inteles deciziile, alegerile, dorintele, m-ati judecat, nu mi-ati dat credit. Apoi mi-ati zis: “I told you so!” Dar nici n-ati simtit satisfactiile de care ma bucur eu de fiecare data pentru ca stau si ma gandesc cat am luptat.

M-ati intrebat  ce mai fac si nu v-am raspuns inca. Va spun acum ca traiesc. Ma astept sa imi sune telefonul si sa fiu intrebata: “te-ai indragostit?” Eu iubesc de cand ma stiu si nu cred ca voi invata sa uit acest sentiment.  Iar in viata mea in ultimul timp au aparut oameni care pe langa faptul ca sunt minunati ma aduc din nou in situatiile complicate de care nu ma pot rupe. Si stiu ca atunci cand voi avea in viata mea un partener pe masura, un om care sa fie capabil sa admita ca are langa el un adversar cu care se lupta de la egal la egal, abia atunci voi fi si eu un dezertor. Pana atunci, stiu ca ceea ce urmeaza este un drum lung din care va castiga doar unul. Poate voi fi eu, poate vei fi tu.

Si pentru ca vreau sa cred ca intelegeti macar putin din ceea ce sunt ca si om, va spun ca n-as da niciodata serile petrecute in compania unor oameni de calitate in locul unor vacante pentru care n-am muncit nici macar o singura zi. Pentru ca astfel as ajunge seara sa ma culc langa un om pe care il dispretuiesc dar care imi pastreaza locul caldut. Insa ma priveaza de golul din stomac pe care credeti-ma, nu l-as inlocui cu nici o masina din lume. Iar ceea ce pe mine m-a bucurat de cand ma stiu este un Ritter Sport cu rom, mai nou accept si cu biscuiti si nu cred ca intelegeti ce inseamna sa astepti atat de mult dupa un Ritter Sport. Iar dragii mei, pentru acel Ritter as astepta suficient de mult daca cel ce mi-l aduce a inteles ca zambetul meu adevarat apare doar in acele momente. Restul e doar pentru ca sa mai castig o batalie.

Septembrie, iar

Standard

Nimic nu ma face mai fericita si ma linisteste mai mult decat venirea toamnei. Atunci cand dimineata e racoare si soarele nu mai e atat de puternic, cand miroase total diferit si cand seara vine mai devreme. Pentru mine, aceste momente sunt fericirea pe care n-as inlocui-o cu nimic. Apoi, toamna este anotimpul meu preferat. Si pentru prima data, aceasta toamna este atat de diferita.

Este prima toamna in care oameni importanti nu mai sunt. Unii pentru ca au ales intre orgoliu si mine, altii pentru ca au ales intre bani si mine, altii pentru ca au ales intre superficial si mine. Pe cei cu orgoliu, nu-i blamez. Mi-e dor de ei..mult. Pe cei care astazi ling pe unde am calcat eu ii compatimesc, e greu sa faci compromisuri pentru cativa galbeni, nu? E greu sa duci pe umeri povara si sa stii ca oamenii te arata cu degetul..of..pentru cativa galbeni, nu? Iar cei superficiali vor intelege intr-o buna zi.

Insa intr-un mod ciudat, toamna asta ma invata ca mai exista si oameni frumosi. Ma invata ca cei ce sunt departe, departe vor ramane. Ma invata ca absolut nimic nu e intamplator si ma invata sa cred in coincidente. Ma invata sa inteleg de ce uneori nu avem chiar tot ce ne dorim. Chiar daca tata m-a invatat ca eu voi avea mereu tot ce imi doresc. Chiar daca m-am incapatant prosteste sa-mi arat mie ca pot, adevarul este ca pierdem multe. Si eu am invatat sa ma obisnuiesc sa mai si pierd si sa o fac cu demnitate. Pentru ca acolo, in fata mea sunt multi alti oameni absolut minunati care merita poate mult mai mult decat mine. Si multi dintre ei au zambetul acela larg si sincer pe care il retin in minte si privirea plina de scanteie care uneori imi da putere si curaj.

Iar toamna asta, toamna unui an pe care fie  l-as sterge din calendar, fie l-as incercui doar ca sa nu-l uit, este provocarea suprema pentru mine. Sunt total vindecata, nu prea mai am amintiri, am iertat, vorbesc mult mai putin, ascult mult mai mult, zambesc mai rar dar cand o fac, o fac intr-un fel diferit.

Iar acum, cand vantul bate tare si mi-e pentru prima oara frig, ma gandesc cat sunt de norocoasa. Ti-am spus de ce, nu?