Arhivele lunare: octombrie 2012

Marturisesc intr-un final

Standard

In ultima perioada toti cei din jur m-au intrebat cum am suportat si suport in continuare toata aceasta poveste. Ei bine, am vrut de nenumarate ori sa scriu, sa povestesc lumii intregi singurul adevar, sirul real al tuturor intamplarilor dintre mine si ea. Dar am preferat sa tin ascunse toate acele adevaruri care poate m-ar fi pus pe mine in locul pe care il merit.

Uneori, e greu sa acceptam ca gresim. E greu sa ne spunem chiar si noua acest lucru. Tinem langa noi oameni care nu merita, sustinem si ajutam in fiecare clipa fara sa ne gandim la consecinte. Caram in spatele nostru vietile si povestile unor oameni care in tot acest timp duc vieti ascunse fara ca noi sa avem habar. Si atunci cand ne trezim, trezim in noi un vulcan adormit. Asa a fost si in cazul meu. Nici macar o clipa nu am putut sa accept ca vorbele celor ce ma inconjoara de o viata erau adevarate. Iar astazi, zi de zi aflu ca am tinut in viata mea un monstru.

In vietile fiecaruia dintre voi a existat candva un astfel de om. Acel om care suge tot ce poate de la voi iar apoi pleaca si cu ceva ce va apartinea. De cele mai multe ori, acel ceva este timpul irosit sau increderea neconditionata. Pe ele nu le putem lua inapoi oricat am incerca.

Imi trec toate aceste ganduri prin minte, uitandu-ma pierduta la ele. Simt furia din ochii lor mai adanc decat o simt in ochii mei. “De ce nu faci nimic?”, “Esti prea doamna”, “Merita sa o calci in picioare”, aud din fiecare colt. Ma uit zambind la ele si le spun “Recuperez oare banii, timpul, sentimentele, prietenii pierduti? Il mai recuperez astazi pe el, dupa cat i-am gresit abandonandu-l pentru ea?”. Nu, nimic din toate astea nu vor mai veni in viata mea. Si atunci va intreb: la ce ma ajuta pe mine astazi aceasta lupta?

Cu totii gresim, cu totii ne inselam in privinta oamenilor. Si de la cei de la care ne asteptam cel mai putin primim cele mai dure palme. Si stiti? Intotdeauna exista lipitori care vor vrea sa aiba ce aveti voi. Material, da, vor avea. Vor pune mana pe prietenii vostri, pe haine ca ale voastre, pe iubitii vostri. Dar niciodata nu vor avea demnitatea si intentiile voastre bune. Nu vor avea nici macar putin din educatia si principiile voastre. Si pentru toate astea, va spun, nu merita sa murdariti maini calde cu noroi.

Si stiu ca multi nu intelegeti ce scriu, dar cei ce au fost raniti, abandonati si frustrati de deciziile mele din acea vreme vor zambi fix acum si vor spune: Ioana s-a trezit. Pentru mine e oarecum tarziu, caci am pierdut tot ce conta mai mult. Pentru voi insa, nu. Pentru ca astazi ma inclin in fata voastra incepand cu parintii mei si terminand cu el.

Nu pot aduce nimic inapoi. Pot sa spun insa ca atunci cand scoti din viata ta veninul, viata iti aduce leacul, fix cand te astepti mai putin. Si astazi ma simt mandra sa recunosc ca am langa mine oameni care m-au ajutat, care in felul lor m-au vindecat. Multi dintre ei au fost reci dar mi-au transmis caldura, multi au stat departe dar mi-au tinut inima aproape, unii au aparut recent si m-au facut sa am din nou incredere. Putin, dar e un  inceput.

Si cand ajung intr-un final acasa, cu ochii plini de tristete si remuscari, il vad pe el. Ma asteapta cuminte cu ochii bucurosi, tinand fericit botul printre stalpii gardului. Iar cand intru in curte imi intinde usor capul, il iau in brate si il mangai. El este astazi, singurul meu prieten adevarat, cel ce ma iubeste neconditionat. Si pentru mine, oricati ar fi si ar pleca, niciunul nu va putea fi la fel de demn si sincer ca el.

Despre poze si avioane

Standard

Mi-e din ce in ce mai greu sa inteleg. Fac eforturi din ce in ce mai mari. Recunosc, nu reusesc. Nu-mi sta in fire sa judec, nu-mi sta in fire sa nu ma bucur cand cei din jur au un motiv de fericire. Imi sta in fire sa ma gandesc prea mult. Imi sta in fire sa fac legaturi. Sunt femeie, nu toate fac asta? De ceva vreme tot aud cum ca e incredibil cum pot fi eu atat de singura. Dar de ce? Dar cum? Privesc nedumerita si aflu intr-un final: “Ai numai poze cu fete, cum poti sa rezisti?” Sa rezist la ce, intreb eu? “Cum la ce? La faptul ca nu iesi cu nimeni, esti singura de atata timp!”Incerc sa imi pastrez calmul si intr-un mod diplomatic ma retrag.

Nu stiam ca este atat de important sa anunt populatia cand am o intalnire. Nu stiam ca este atat de important sa stie toata lumea ca am o relatie. Cum n-am stiut ca e important sa anunti cand n-o mai ai. De aici, un lung sir de nedumeriri existentiale pentru cei din jur: “Dar Ioana de ce iese atat de des in cluburi?”, “Dar Ioana de ce nu mai are poze cu tine?”. Oare conteaza atat de mult sa stiti cine e? Oare conteaza atat de mult sa stiti daca mai e? Oare daca trebuie sa postam peste tot cu cine iesim, de ce uitam sa postam cand ne umilim? Cand poate ne ducem si tanjim dupa o clipa de afectiune de la cineva care nu ne-o mai ofera cu drag, ci fortat? Oare daca vrem sa stie lumea pe unde ne ducem, de ce nu anuntam si cand trisam? De ce sa nu scriem ca azi ne invartim intr-un asternut si maine in altul desi nu   l-am schimbat pe al nostru? Si uite asa imi tot pun intrebari. Si ele vin si vin si vin.

Este esential sa stie lumea ca am ajuns la Paris. Oh, da! La Paris! Este esential sa stie lumea ca acum fericirea este aici. Ca ne ducem in vacante, ca avem pe cineva langa noi, doar asa de imagine. Cand de fapt in noi nu suntem in stare sa afisam aceeasi imagine. Punem capul pe perna si stim ca nu asta e ceea ce vrem. Ca ceea ce vrem de fapt este ceea ce am pierdut. Ca am plans in fata iubirii spunand alte lucruri. Si uite asa construim nefericirea incercand sa demonstram lumii ca se poate. Se poate oare? Se poate sa fim macar pentru o clipa sinceri cu noi insine? Sa incercam sa nu construim o poveste doar pentru ca trebuie, doar pentru ca cel de langa noi este disperat? Disperarea poate fi un aliat bun, dar e temporar. Pentru ca intr-o buna zi va veni cineva care  va fi demn. Iar intre demnitate si disperare, cea dintai va castiga intotdeauna. Putem sa trisem. Putem. Putem sa incercam sa ne umilim in speranta ca reusim. Putem sa facem drame. Putem. Putem sa plangem, sa tanjim dupa o a doua sansa. Si uite asa construim nefericirea crezand ca am salvat ceva. De aici vin frustrarile, de aici vine frica. Si frica asta e al naibii de parsiva. Pune stapanire pe noi si ne conduce. Iar daca ajungem sa fim condusi de altcineva decat de noi insine, va dura mult timp sa putem sa ne luam inapoi adevaratul eu.

Poate ca ar fi fost mai usor si pentru mine daca as fi aratat lumii pe unde am fost, cu cine, ce am facut. Dar ajuta la ceva oare? Sunt eu mai fericita? Va spun sincer ca nu. Caci daca era asa, as fi facut-o pana acum. Si daca tot vrem sa postam pe unde mergem si cu ce, de ce sa nu anuntam ca avionul acela este poate un cadou drag pe care astazi il daruim fara sa ne pese macar ca cineva a pus suflet cand l-a oferit.

Deschid un folder plin de poze, ma uit la ele si stiu: in spatele lor se ascunde fericirea ta adevarata. Iar uneori cand esti sincer cu tine, stii ca deschizi albumul si zambesti. Aia era fericire! Acum e doar reclama.