Despre poze si avioane

Standard

Mi-e din ce in ce mai greu sa inteleg. Fac eforturi din ce in ce mai mari. Recunosc, nu reusesc. Nu-mi sta in fire sa judec, nu-mi sta in fire sa nu ma bucur cand cei din jur au un motiv de fericire. Imi sta in fire sa ma gandesc prea mult. Imi sta in fire sa fac legaturi. Sunt femeie, nu toate fac asta? De ceva vreme tot aud cum ca e incredibil cum pot fi eu atat de singura. Dar de ce? Dar cum? Privesc nedumerita si aflu intr-un final: “Ai numai poze cu fete, cum poti sa rezisti?” Sa rezist la ce, intreb eu? “Cum la ce? La faptul ca nu iesi cu nimeni, esti singura de atata timp!”Incerc sa imi pastrez calmul si intr-un mod diplomatic ma retrag.

Nu stiam ca este atat de important sa anunt populatia cand am o intalnire. Nu stiam ca este atat de important sa stie toata lumea ca am o relatie. Cum n-am stiut ca e important sa anunti cand n-o mai ai. De aici, un lung sir de nedumeriri existentiale pentru cei din jur: “Dar Ioana de ce iese atat de des in cluburi?”, “Dar Ioana de ce nu mai are poze cu tine?”. Oare conteaza atat de mult sa stiti cine e? Oare conteaza atat de mult sa stiti daca mai e? Oare daca trebuie sa postam peste tot cu cine iesim, de ce uitam sa postam cand ne umilim? Cand poate ne ducem si tanjim dupa o clipa de afectiune de la cineva care nu ne-o mai ofera cu drag, ci fortat? Oare daca vrem sa stie lumea pe unde ne ducem, de ce nu anuntam si cand trisam? De ce sa nu scriem ca azi ne invartim intr-un asternut si maine in altul desi nu   l-am schimbat pe al nostru? Si uite asa imi tot pun intrebari. Si ele vin si vin si vin.

Este esential sa stie lumea ca am ajuns la Paris. Oh, da! La Paris! Este esential sa stie lumea ca acum fericirea este aici. Ca ne ducem in vacante, ca avem pe cineva langa noi, doar asa de imagine. Cand de fapt in noi nu suntem in stare sa afisam aceeasi imagine. Punem capul pe perna si stim ca nu asta e ceea ce vrem. Ca ceea ce vrem de fapt este ceea ce am pierdut. Ca am plans in fata iubirii spunand alte lucruri. Si uite asa construim nefericirea incercand sa demonstram lumii ca se poate. Se poate oare? Se poate sa fim macar pentru o clipa sinceri cu noi insine? Sa incercam sa nu construim o poveste doar pentru ca trebuie, doar pentru ca cel de langa noi este disperat? Disperarea poate fi un aliat bun, dar e temporar. Pentru ca intr-o buna zi va veni cineva care  va fi demn. Iar intre demnitate si disperare, cea dintai va castiga intotdeauna. Putem sa trisem. Putem. Putem sa incercam sa ne umilim in speranta ca reusim. Putem sa facem drame. Putem. Putem sa plangem, sa tanjim dupa o a doua sansa. Si uite asa construim nefericirea crezand ca am salvat ceva. De aici vin frustrarile, de aici vine frica. Si frica asta e al naibii de parsiva. Pune stapanire pe noi si ne conduce. Iar daca ajungem sa fim condusi de altcineva decat de noi insine, va dura mult timp sa putem sa ne luam inapoi adevaratul eu.

Poate ca ar fi fost mai usor si pentru mine daca as fi aratat lumii pe unde am fost, cu cine, ce am facut. Dar ajuta la ceva oare? Sunt eu mai fericita? Va spun sincer ca nu. Caci daca era asa, as fi facut-o pana acum. Si daca tot vrem sa postam pe unde mergem si cu ce, de ce sa nu anuntam ca avionul acela este poate un cadou drag pe care astazi il daruim fara sa ne pese macar ca cineva a pus suflet cand l-a oferit.

Deschid un folder plin de poze, ma uit la ele si stiu: in spatele lor se ascunde fericirea ta adevarata. Iar uneori cand esti sincer cu tine, stii ca deschizi albumul si zambesti. Aia era fericire! Acum e doar reclama.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s