La final de cursa

Stiti cum e sa vrei din tot sufletul tau un lucru? Sa vrei atat de mult incat sa ai o durere continua in stomac si sa te sufoci in fiecare clipa? Sa iti doresti in fiecare dimineata si in fiecare seara? Stiti cum e sa stii ca doar lucrul ala iti aduce fericirea dar sa nu il poti avea? Sa incerci, sa te lupti, sa alergi… si totusi sa stii ca e in zadar? Stiti? Stiti oare cat de greu este sa incerci sa mergi mai departe dar totusi sa existe un regret?

Vor fi probabil zile frumoase, vor fi zile senine, vor fi zambete, vor fi vacante…dar nu va mai fi niciodata la fel. Pentru ca atunci cand simti ca n-ai implinit un vis frumos, ceva ramane in urma. Si un simplu gol, oricat de mic ar parea este in fapt singurul care ne lipseste ca sa pasim catre viitor. Stiti cum e sa luptati pana in ultima clipa sa va eliberati de remuscari si regrete? Stiti ca voi sunteti in fata propriei voastre constiinte impacati cu acest lucru? Ati facut tot ce se putea face … pana la final! Si oricat ati vrea, oricat ati crede sau ati lupta, cand esti singur intr-un razboi, acela nu mai e razboi. Iar daca cel din fata voastra lasa arma jos si fuge, ce va mai ramane? Sa mergeti mai departe!

Asta este ceea ce traim cu totii la un moment dat… important este sa fiti siguri ca ati fugit pana la destinatie, n-ati ratat nici un obstacol, ati respirat si inspirat. Voi chiar ati fost in aceasta cursa. Nu va reprosati nimic, poate doar unele decizii foarte proaste. Dar cine in viata asta nu ia din cand in cand decizii proaste? Important este sa va iertati pe voi. Si astazi, ma uit in urma si imi spun mie la final de cursa: am facut tot ce era de facut! Nu mai pot! Cursa a luat sfarsit. Cu regrete si multe vise neindeplinite aleg sa alerg pe alta pista. Sa fi facut oare suficient? Eu cred ca da. Exista un loc pe care oricat as vrea sa-l astup, nu voi putea. Dar exista un loc liber pe care l-am neglijat. Si cred ca atunci cand intelegem intr-un final ca nu putem spera la infinit, putem sa incepem sa ne ocupam de acel loc liber.

Publicitate

Ce a fost va mai fi!

Cand a vibrat in zgomotul unei  sali de baschet arhipline in care aplaudam frenetic la fiecare cos de 3, l-am ignorat. “Un alt mesaj pe whatsapp”, mi-am spus in stilul pe care l-am abordat in ultimele luni. E normal sa fie asa dupa ce multi dintre ei au ales tradarea. Imi amintesc cat mi-a placut acest joc in copilarie dar fug grabita catre ultimul 007.

Si cand parasesc sala, imi amintesc de mesaj. Iar cand l-am citit, am ramas blocata pentru cateva secunde. Apoi m-am gandit ca sigur e o greseala, o gluma, o ironie. Si intr-o clipa mi-au trecut prin minte toate umilintele si clipele in care ma uitam pierduta asteptand un raspuns. De ceva timp tot astept un raspuns. Si nu vine.

Cum s-ar fi putut incheia o saptamana atat de ciudata altfel decat pusa in fata unei alte decizii importante. Puteam sa spun pas sau puteam sa onorez invitatia careia ii spusesem un da raspicat inca de dimineata. Sunt un om de cuvant si imi respect fiecare cuvant dat. In saptamana in care am mai spus inca un adio si am mai suspinat la aflarea unor lucruri de-a dreptul  lipsite de orice farama de demnitate si adevar, ea imprastie zvonuri in apararea ei. Eu urmeaza sa iau pentru prima oara atitudine si sa imi apar onoarea si asa patata de cea care sta ascunsa in propria-i mizerie.

Se uita mirata la mine si imi spune: “nu pot sa cred!”. Imi zambeste si imi pune aceeasi intrebare pe care mi-o pun si eu in fiecare zi inca de atunci: “oare?”. Eu stiu raspunsul dar nu stiu insa daca vreau sa il dezvalui si lor. Si atunci ma intreaba: “Ai ierta?”. Si ii raspund: “Pe el, da, as ierta orice si nu m-as uita inapoi”. Stiu insa ca in cealalta parte lucrurile stau diferit pentru ca orgoliul, asa cum v-am mai spus, naste monstri. De cate ori n-ati vrut sa spuneti lucruri pe care orgoliul le-a blocat? De cate ori n-ati regretat dar a fost prea tarziu? De cate ori n-ati crezut ca dati lectii altora si ati sfarsit dandu-va lectii voua? Stiti si voi, de multe ori. Dar nu recunoasteti. Orgoliul… nu-i asa?

A fost o saptamana grea. Am pierdut iar, am castigat iar. As vrea sa o sterg dar nu stiu cum. Pentru ca uneori vrem sa stergem lucruri pe care nu le mai vrem in memorie. Dar ele ne fac sa luam decizii bune la un moment dat. Si cand platesc nota, ma uit trista la ea si ii marturisesc: “Am facut multe greseli. A facut multe greseli. Iar dintre toate cele ce s-au spus exista un singur adevar. Il stiu doar eu si doar eu il voi sti. Si singurul ce a ocupat locul liber este astazi plecat departe. Si el…”. Iar in drumul inapoi spre locul ce mi-a fost si celula si paradis, apuc sa franez tardiv. Si de data asta am riscat, am ales sa apas acceleratia si ea a trecut iar pe langa mine. Zambesc pierduta, rasuflu usurata si ma intreb: “Si daca? Si daca intr-o zi nu voi avea noroc…oare n-as regreta ca n-am trait, n-am spus ce aveam de spus, n-am iubit ce aveam de iubit? Doar din orgoliu…orgoliu!”

Ceea ce ati citit este doar fictiune, istoria unei saptamani din viata unei oarecare ea ce nu exista. Nici macar eu nu o mai cunosc, nici macar voi.

Nimic de reparat

De fiecare data cand ma decid sa las de la mine, si asa destul de rar, un radar se activeaza in ei. Scrisesem zilele trecute despre un el care mi-a facut viata mai fericita inca de multa vreme. N-am apucat inca sa postez despre el ca m-am trezit in fata vesnicului comportament. Si atunci am inceput sa-mi pun intrebari.

Mi-au trecut prin minte fiecare amintire, fiecare cuvant rostit, fiecare clipa in care am lasat privirea in jos si mi-am spus: “si tu..”. Pentru ca fara sa vrem sau fara sa acceptam ca asa stau lucrurile, investim cat putem de mult in orice relatie. Investim uneori atat de mult incat ma gandesc ca e mai usor sa manageriezi o afacere propriu zisa decat o relatie. Insa ne incapatanam, iertam lucruri de neiertat, credem minciuni evidente transformate doar de noi in adevaruri, asteptam o schimbare care nu va veni. Noi stim ca nu va veni dar speram. Speram pentru ca iubim si pentru ca noi chiar incercam sa mai salvam ceva. De cele mai multe ori nu mai e nimic de salvat dar din nou ne incapatanam.

Oamenii vor sa asculte povesti, vor sa citeasca printre randurile vietilor altora povesti, vor sa simta ca langa ei mai gasesc ascunse trairi puternice, dezamagiri, bucurii. Povestea mea este una pe care intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, o voi impacheta frumos intr-un roman al carui titlu l-am gasit deja. Va fi multa fictiune, va fi insa si putin adevar.

Povestea noastra este una simpla. A inceput intr-un mod banal si s-a dezvoltat complicat. Pentru ca in fiecare lucru pe care il avem cautam ce nu avem intocmai pentru a-l putea complica. Nici nu conteaza cum a inceput, nici cum a fost intre timp, nici macar cum s-a sfarsit. Pentru ca atat de banal cum a inceput, atat de banal s-a si sfarsit. Pur si simplu. Asa se intampla intotdeauna.

Este atat de simplu si usor sa aruncam la gunoi timpul. Tanjim dupa el in prezent iar cand vine acea clipa in care sa ii aducem un elogiu pentru tot ce a facut pentru noi, il devoram. Pentru ca de cele mai multe ori suntem animale. Caut pe blog fiecare post dedicat acestei povesti si ma uimesc. Cat timp am acordat unui atat de superficial el. Timp si multe cuvinte. Iar daca as calcula fiecare speranta sfaramata de masinaria numita simplu “el” as intelege ca in aceasta afacere iar am iesit in pierdere. Masinaria a produs mai mult decat a vandut. Si astazi ma vad nevoita sa vand la un pret de nimic ceea ce mai demult imi parea “cea mai tare dintre afacerile in care am investit pana acum”.