Intotdeauna ne intoarcem la decizii

As fi vrut sa scriu acest post inca de cateva saptamani dar probabil euforia in care am fost curpinsa in ultimul timp m-a tinut departe de cuvinte. Insa intotdeauna euforia dispare la un moment dat si orice clipa de fericire ramane amintire. Am fost in multe vacante, am vizitat meleaguri incarcate de istorie, meleaguri in care am crezut ca ma voi stabili definitiv, tari in care am trait cu atata fericire fiecare zi, fiecare noapte… am trait atat de multe pana acum incat ar trebui sa ma simt o norocoasa. Si totusi de cate ori ma intorc in tara mea, ma gandesc ca aici am trait singura si adevarata fericire. Restul a fost doar o poveste impachetata frumos in poze si povestiri. Doar atat!

Dar tendinta omului este sa fuga, sa fuga de responsabilitati, sa fuga de liniste, sa fuga de prea multa fericire. Pentru ca ne sperie gandul ca ceea ce avem este perfect. Ne sperie gandul ca putem sa ne simplificam viata si intr-o secunda o complicam. Si daca ar trebui sa va povestesc despre decizii, probabil as scrie la infinit. Despre cat de frica imi este de fercire, despre cat de mult ma ascund in spatele unor fapte, despre mandrie, despre cum am aruncat intr-o secunda la gunoi o viata. As putea sa va marturisesc povestile unor oameni pe care voi ii vedeti perfecti, fericiti, fara griji, dar sunt doar fantasme. Realitatea este intotdeauna alta.

Ma uit in urma si ma intreb, de ce? Voi nu va intrebati din cand in cand, de ce? Nu reflectati la ceea ce ati fi putut avea, nu va intrebati de ce ati ales sa mergeti pe un drum cand in fata voastra se aflau multe alte cai? Nu va ganditi ca daca ati fi spus candva “da” acum n-ati fi fost aici?

As putea sa scriu atat de multe…as putea sa nu ma mai opresc din marturisiri. Dar marturisirile sunt pentru oameni  care s-au iertat. Sa te ierti pe tine insuti, este insa, cea mai grea lupta dintre toate cele. Iar uneori, tocmai pentru ca nu ne putem ierta, alegem o cale prin care ne pedepsim.

Deciziile ne fac sa fim ceea ce suntem, sa traim ceea ce e de trait. Stiu ca vreti sa va povestesc macar putin din ce am trait recent in lumea in care am patruns pentru prima data. Dar daca ati vrea sa stiti povestea aceasta ar trebui sa va marturisesc atat de multe altele, inca de cand eram un copil si vizitam Toscana crezand ca ceva mai frumos nu exista. Cata naivitate si totusi cata responsabilitate. Fericirea absoluta nu exista. Pentru ca mereu cautam sa avem mai mult, mereu cautam sa ne pedepsim excesiv.

Publicitate

Duminica in martie

Mai devreme sau mai tarziu, tot vine primavara, le tot zic de ceva vreme prietenilor mei. Si uite ca astazi, cand afara termometrul a trecut de 10 cu plus si orasul se pregateste sa se imbrace in verde, eu ma gasesc in casa. Dupa un pranz de-a dreptul fascinant in locatia mea preferata din Bucuresti, ma uimesc teribil de tare cand vad ca sufletul ma poarta doritor spre pat. Pat in care obisnuiesc sa citesc presa cumulata pe noptiera de mai bine de o saptamana si pe care nici nu m-as fi gandit sa o abandonez doar asa, pentru ca a mai trecut o saptamana si nu mi-am facut timp pentru ea.

Nici nu apuc bine sa termin de parcurs rand cu rand si ma invalui de o sumedenie de amintiri. Si imi dau seama, poate abia acum avand curajul sa imi asum aceste cuvinte, cat de mult te schimba responsabilitatile. Si cat de ciudat este sa ma gasesc astazi, intr-o alta locuinta, departe de mama care m-a obisnuit cu rasfatul. Si astazi inteleg pentru prima data de ce oamenii se incapataneaza sa aspire catre mai mult si mai mult. In ziua in care altcandva as fi fost din cafenea in cafenea, colindand bucuroasa strazile Bucurestiului, astazi aleg sa pun la cale un alt concept, o alta scriitura, sa ma apropii din ce in ce mai mult de telurile pe care mi le-am fixat incapatanata acum mai bine de 5 ani. Si spre surprinderea mea am atins usor, usor, fiecare tinta.

Oare ar trebuie sa ne ingrijoreze astazi rapiditatea cu care ne apropiem de vise? Pentru ca eu ma gandesc acum cat de ciudat imi pare sa ma vad aici desi inca ma consider un copil. Pentru ca nici nu am pasit spre 25 si poate, asa cum spune o draga prietena, am aproape prea mult in comparatie cu multi altii. Si cand spune ca am prea mult se refera cu siguranta la suflet, ambitii, realizari, stari de bine si prieteni dragi.

In coltul strazii in care ma gasesc astazi locuind, se afla una dintre cele mai frumoase librarii pe care le-am vazut construite in ultima vreme. Si credeti-ma, merita vizitata.  Ma gandesc cat de frumos ar fi sa vad aceasta fantezie ajunsa realitate: citindu-mi la una dintre mesele asezate frumos langa geam, propria-mi carte, sorbind atent din cafea si zambind trecatorilor. E chiar aici unde candva profesorii mei din Sfantul Sava imi povesteau despre beraria Gambrinus, cea colindata atat de des de Caragiale.

Si uite asa se incheie duminica mea fericita, inceputa intr-un local ce ma face sa nu uit cat de frumos este orasul in care m-am nascut si am crescut, imbunatatita in apartamentul care ma poarta cu sufletul catre bucurie. Si la final, oricat de mult as fi incercat n-as fi putut sa inchei mai frumos decat cu meciul echipei mele de suflet, alaturi de frumosul si minunatul meu tata. Cel pe care il am ca exemplu si ca reper de ambitie si perseverenta si care inainte de a fi  fata, iubita, fiica, m-a invatat sa fiu om.

Si astazi, nimic nu poate sa stearga de pe tabla in care si-a asezat memoria mea evenimentele, fiecare ora muncita inca de cand multi dintre ei nici n-ar fi crezut…