Cel mai ieftin ghiozdan

Pe la 14 ani, cand inca eram in scoala generala, am avut un prieten. Ce-i drept, nu ma judecati prea aspru, stia chiar si mama de el. Era un baiat dintr-o familie mult mai sus pusa decat a mea, cu istoric si tot blazonul, si-ar fi dorit el. Banuiesc ca a avut chiar si guvernanta, in visele lui acest termen era potrivit pentru educatia lui. Nu am pus niciodata la indoiala inteligenta, frumoasa educatie sau cultura generala de care dadea dovada pretiosul.

A fost primul baiat care m-a dus la Mall. In Vitan. Era primul Mall din Bucuresti iar pe vremea aceea, nu oricine isi permitea sa mearga la Mall sa-si cumpere ceva, ca de zgait ochii prin vitrine sa tot fi vazut nenumarati. Am mers la Mall cu taxiul, ceea ce pentru mine a fost o alta premiera. Prima mea tura cu taxiul fara mama sau tata. Bineinteles ca ai mei n-au stiut niciodata ca aceasta a fost modalitatea de transport, in naivitatea lor au sperat ca am mers pe jos sau in cel mai rau caz, cu tramvaiul. Ai mei erau oameni realizati, tata avea o functie importanta, bunicul inca traia si beneficiam in fiecare luna de cadouri din partea lui. Nu eram oameni cu prea multe griji dar ai mei m-au crescut intotdeauna cu acest respect fata de bani, fata de cei din jur, fata de munca. Si astfel, considerau ca la 14 ani sa merg la Mall cu taxiul era oarecum exagerat. Asa cum tata a considerat ca un telefon mobil este necesar ca sa ma poata supraveghea mai bine si nu ca sa ma laud la scoala ca am asa ceva. Si eram printre putinii din clasa care avea un asemenea super gadget, motiv pentru care il tineam ascuns in ghiozdan pentru ca daca mama ar fi aflat ca ma laud cu el, mi-l confisca instant.

Imi amintesc ca am mers cu pretiosul in cele mai scumpe magazine de care nu auzisem pana la el. Si imi mai amintesc cat se lauda cu toalele lui de milioane cand singura mea grija era daca ajung la olimpiada pe tara sau nu. Eram oarecum indragostita de el, daca la 14 ani poate exista dragoste. Inca de atunci ma simteam stanjenita de grupul lui de prieteni, toti cu sofer si guvernante, cum v-am scris mai sus. Nici nu stiu ce vazuse la mine, caci eram un copil simplu, cu haine normale, asa cum ar trebui sa poarte orice copil la o scoala de stat. Ne petreceam pauzele impreuna, 10 minute din ora in ora, atat cat puteam, intrucat eu invatam seara si el dimineata. Intr-o zi, ne-am intersectat intr-o pauza de pranz intre culoare. El, cu al sau ghiozdan Samsonite, eu cu un ghiozdan fara nume. Plansesem suficient la mama sa mi-l cumpere si pe ala doar pentru ca fratele meu mai mare avea unul la fel. Ma priveste in ochi si imi spune: “Ce stift  de ghizdan ai. Si ce botine no name. Nu cred ca mai putem continua.” Recunosc, am plans. Nici pana acum n-am avut curaj sa ii spun mamei ca acel baiat dragut pe care ea il placea m-a parasit la 14 ani pentru ca ghiozdanul meu nu costa cat salariul mediu pe economie in perioada aceea.

Era 2002 in Romania.  Si abia astazi am inteles de ce de-a lungul timpului am stat departe de astfel de oameni. Pentru ca am inteles foarte bine ca nu e nici o diferenta intre mine si ei. Am terminat acelasi liceu, am fost poate egali, poate mai sus sau mai jos ca el prin liceu. Am absolvit aceeasi Universitate si va spun sincer, cred ca traiesc mai fericita ca el. Chiar si asa, astazi, cand poate mi-as cumpara mie lucrurile scumpe cu care se lauda el acum 11 ani. Dar copiilor mei, niciodata. Pentru ca de aceea eu stiu sa respect oamenii, indiferent cat au si ce au, iar el nu. Si cel mai ciudat este ca atat eu, cat si el am fost nascuti in acelasi spital, acelasi salon si probabil, acelasi doctor. Acesti 2 copii au urmat cursuri diferite in viata desi la un moment dat ele s-au intersectat. Doar ca el sa remarce ca pe vremea cand Romania se zbatea sa supravietuiasca, parintii lui investeau zeci de milioane in imaginea lui iar el considera ca asta il face un barbat adevarat…in devenire. Dar asta a fost demult…cand Romania era altfel. Astazi e diferita…sau nu?

Publicitate

Oamenilor frumosi

Incepem fiecare zi cu planuri mari, asa cum incepem fiecare an, fiecare luna, saptamana sau varsta. Nu de fiecare data ajungem sa zambim plini de satisfactie la sfarsitul zilei sau la sfarsitul unui alte varste. Prietenii mei imi spun in fiecare an ca sunt o ciudata, ca asa fac mereu, ma trezesc in depresie chiar inainte de ziua mea de nastere cand normal ar fi sa fiu plina de planuri.

Nu sunt singura ciudata, cu siguranta. Si nu sunt neaparat o ciudata, sunt un om cu planuri mari dezamagit de propriile decizii din trecut, de societate sau de oameni. Sunt singura? Sunt chiar singurul om care ar vrea sa opreasca timpul in loc si sa nu se bucure ca la o anumita varsta nu are chiar tot ce si-a dorit? Ei bine, asta se intampla pentru ca in general oamenii puternici au planuri mari. Viseaza sa cucereasca lumea, sa pluteasca pe un nor, sa schimbe mentalitati, sa indeplineasca vise, sa aiba putere….sa existe fericiti. Si nu sunt singura, cu siguranta.

Nu sunt singurul om care nu e multumit de cei din jur. Stiti de ce? Pentru ca sunt perfectionista! Si iubesc oamenii perfectionisti chiar daca uneori cad in depresie si in propriile lor griji. E mai bine sa te visezi al naibii de independenta decat sa te rogi sa-ti pice cate un milionar. E mai bine sa cauti iubirea adevarata decat sa te minti in fiecare zi. E mai bine sa vrei sa ai totul muncind decat sa te rogi sa castigi la loto. V-am mai spus in trecut ca ceea ce vine gratuit in viata, pleaca la fel de gratuit. Si tot asa, as vorbi o viata despre vise marete si planuri la fel de marete.

V-as povesti despre cati oameni minunati cunosc, care au reusit sa ajunga sus pentru ca au muncit mult. Niciodata n-am crezut in imagini frumos asezate in albumul numit rutina pentru ca stiti si voi, oricat de frumos ai poza, seara suntem cu totii oameni. Iar la un moment dat in viata, ne trezim acolo unde meritam sa fim. Poate ca astazi nu sunt acolo unde vroiam sa fiu la 25, dar pe bune, nu vreti sa stiti ce vise marete aveam la 20. Si cand ma uit in urma imi dau seama ca in acesti 5 ani n-am dezamagit pe nimeni, pe mine poate din cand in cand. Pentru ca da, visam sa cuceresc lumea pana acum dar ma trezesc spunandu-va si voua ca uneori, oricat de frumos ar arata viitorul, intr-o societate murdara trebuie sa fii pregatit in fiecare zi cu cizme de caucicuc daca vrei sa-ti pastrezi pielea intacta. Si n-am intalnit inca pe nimeni care sa-mi zambeasca sincer si sa-mi spune ca a ajuns acolo sus fara sa cada in capcane puse de societate.

Si oricat as povesti aici, stiu sigur ca doar voi puteti intelege. Cei ce chiar ati muncit pe branci sa va vedeti visele implinite, cei ce ati renuntat uneori la calea usoara pentru ca stiati ca nu duce atat de sus. Poate as putea sa va spun ce visam la 20 dar ma gandesc ca nu veti intelege. La 30 visez insa la alte lucruri. Pentru ca uneori, cand vezi in jurul tau probleme adevarate intelegi ca cele prin care treci tu sunt doar mici piedici. Stiu sigur ca in viata castiga cei care stiu sa spuna buna ziua si celui de sus si celui de jos, cei care vorbesc despre idealuri si nu despre vietile altora, cei ce viseaza la propriul succes nu la al celor din jur, cei ce cred in fiecare zi ca un vis se implineste la un moment dat. Si mai ales, oricat de frumos ar poza unii, nu va lasati inselati de aparente. In spate e multa mizerie pe care o nici macar timpul nu o poate curata.

Toate aceste cuvinte le sunt dedicate celor mai minunate persoane, prietenele mele care au reusit prin munca si ambitie. Si credeti-ma, chiar am langa mine numai oameni frumosi si realisti. Nici un fals, nici o minciuna. Doar suflete curate!

Superficial de sincera

Uneori ma gandesc ca scrisul a fost inventat pentru oamenii singuri, sa-si umple timpul cu gandurile care trebuie sa fie lasate libere. Iar cum in mintea omului este mereu razboi, ceva trebuia sa il invete sa mai renunte la cate o batalie. Cu cat citesc mai mult cu atat imi doresc sa scriu mai mult, cu cat ascult mai multe povesti, cu atat imi doresc mai mult sa le dezvalui. Uneori nu pot sa ma joc cu deciziile oamenilor si sa le fac publice dar am invatat sa le conturez frumos in povesti fara ca nimeni sa banuiasca despre ce este vorba.

Cum eu n-am invatat inca sa-mi las mintea libera, am invatat ca atunci cand vreau sa plang, mai bine scriu. Atunci cand vreau sa fug, mai bine scriu. Atunci cand nu stiu ce sa fac, imi las gandurile sa curga in cuvinte asternute si lumea uneori pare mai usoara. In realitatea, nu este. In realitatea, orice drama scrisa sau citita nu are echivalent in scris.

Poate ca in ultimul timp am tras chiului de la sedintele cu sufletul si scrisul si m-am ascuns printre stradute triste. Pentru ca Bucurestiul este uneori plin de tristete cand vrei sa vezi in el un refugiu. Am chiulit de la socoteala cu lumea reala pentru ca am invatat intr-un final sa pasesc intr-una mai frumoasa, in lumea mea care nu cunoaste nici minciuna, nici tradare, nici griji, nici frica. Lumea in care stiu ca doar cei nepasatori pot sa paseasca.

Cineva mi-a spus candva ca ar vrea sa-mi disece creierul sa vada ce se ascunde in spatele a ceea ce scriu. Eu i-as spune mai degraba sa-mi disece inima, sa-mi spuna daca in mijlocul ei este ceva, pentru ca uneori simt ca pe dinafara n-a mai ramas mare lucru. Au trecut suficiente valuri incat sa inceapa sa cojeasca straturi, straturi.

Iar cum aud masinile curgand spre Cismigiu si oameni chicotind pe strazi, ma gandesc daca adierea nu e oarecum buna si pentru suflet. Din cand in cand sa-l lasam sa zboare acolo unde stie sa fie fericit, macar pentru o clipa. Pentru ca noaptea, linistea si mirosul teilor de care sunt dependenta sunt pentru mine uneori, singurii prieteni. Caci prin ei nu curge sange deci n-au interese meschine. Iar eu, stiindu-ma dintotdeauna o rebela, ma intreb astazi, de ce avem nevoie de oameni de gheata? E mai usor sa atingi un gand frumos.

Pe bune ca ar fi frumos sa intelegi ce scriu, poate asa te-ai regasi printre randuri. Dar nu, tu esti prea superficial. Asa ai fost mereu, de aceea a trebuit sa alegi sa imparti patul seara de seara cu ea: lumea superficiala pe care o iubesti.

Iubire si atat

N-as putea sa spun de ce nu mai pot sa scriu, dar va spun ca ma doare. Este cel mai dur sentiment, sa stii ca iubesti sa faci un lucru, sa il faci de cand erai un copil si apoi, peste noapte, sa nu mai poti. Au fost momente cand am pierdut oameni dragi si nu am vrut sa scriu. Am crezut ca asa pedepsesc eu viata si raul pe care il aduce uneori. Dar m-am intors la el, cu stilou, de fiecare data. Iar astazi privesc mii de cuvinte scurse luna de luna…zi de zi…de mai bine de 15 ani!

Poate mult prea asteptata mea replica la tot acest show pe care il vedem pe Facebook si nu numai m-au tinut departe de scris. Si astfel voi spune doar atat: iubirea se pastreaza in suflet si doar acolo. Iubirea adevarata, in cazul in care asa ceva mai exista astazi, este un sentiment atat de frumos incat nu ai cum sa-l impartasesti cu nimeni. Nu vreau sa comentez pentru ca nu-mi pasa, pentru ca iubirea aceasta de care va vorbesc este oriunde vreti voi dar nu pe Facebook.

Si pentru ca abia astazi, dupa mult timp pot din nou sa scriu va spun ca am trecut in ultimii 3 ani prin dezamagiri, la fel ca oricare dintre voi. Am fost in spitale, am pierdut oameni dragi, am cunoscut altii, am fost tradata, am suferit atat de mult incat uneori tot ce imi doream este sa dorm luni intregi si sa nu mai vad nimic. Daca dragostea inseamna mizeria pe care o vad astazi pe Facebook, atunci dragii mei, ceea ce eu traiesc nu este dragoste. Am fost in vacante, plec in fiecare week-end, traiesc clipe frumoase, plimbari, iubire…dimineata si seara. Iubesc sa iubesc, iubesc ca iubesc, iubesc de la aer la noapte, de la carti la somn…dar prefer sa pastrez totul pentru mine. Uneori simt nevoia sa arat, doar putin insa.

Nu poti sa-i iei unui om trecutul, din fericire .. din pacate. Nu poti sa ii iei unui om prezentul si doar moartea poate sa ii ia viitorul. Dar nu poti sa ii iei unui om fericirea, daca ea exista cu adevarat din toate simtirile. Iar asta vreau sa ramana atat de bine in mintea voastra incat ati putea sa va faceti si stickere in caz ca uitati. Uneltiri, mizerie, minciuni, intrigi…toate sunt atuurile oamenilor slabi, aflati in fata propriei frustrari si neputinte. Caci numai un om prost si las nu accepta iubirea dintre doi oameni.

Iar ca sa inchei rapid si fara sa repet esenta, ce fac cei din trecut ramane doar decizia lor. Pentru ca undeva acolo, intre iubirea adevarata si show-ul de 2 bani al unora, eu ma trezesc cu zambetul pe buze si ma culc in bratele fericirii. Ceea ce va doresc sincer si voua!