Pe final

Pentru prima data in multi ani, mi-am propus ca pentru acest sfarsit de 2013 sa nu analizez nimic din ce a fost. Odata cu acest gand, stiu ca nici despre rezolutii n-as vrea sa vorbesc. Au fost ani mai grei si mai durerosi pe care am ales sa ii inchei fara sa am nici un regret si fara sa las pe umerii mei sa apese prea multe amintiri urate.

Inainte sa incep sa scriu aceste randuri, am urmarit cu atentie dialogul a doua tinere ce nu pareau sa aiba mai mult de 14 ani. N-am putut sa nu remarc indiferenta si lipsa de griji de care dau dovada tinerii  de astazi dar si schimbarile prin care au trecut copiii in ultimii ani. Daca acum mai bine de 10 ani nici nu visam sa vin singura la Starbucks si sa merg la cumparaturi cu prietenele, astazi lucrurile s-au schimbat. Un “selfie” trimis cu entuziasm pe whatsapp si zambetul le-a cucerit intreaga fata. Despre schimbul de generatii si toate modificarile la care suntem martori in ultimii ani, am putea vorbi fara oprire. Insa un element a ramas constant, indiferent de perioada despre care vorbim: entuziasmul copilariei. Pornim la drum plini de sperante si planuri, stim ce vrem sa fim cand vom fi mari, traim dramele noastre de adolescenti, credem in promisiunile din facultate dar undeva pe drum pierdem,  fara sa realizam acest fapt, naivitatea si optimismul ce ne-au adus pana aici.

Iar in zilele de sfarsit de an, cand nu numai ca incepem sa traim propriile noastre drame, realizam cu mai multa maturitate ca s-a mai scurs un an. Altul pe care parca ieri l-am inceput cu rezolutii si o ambitie debordanta catre noi planuri de schimbare. Nu stiu de ce ne trebuie un an ca sa ne promitem ca slabim, ca mergem la doctor, ca nu mai punem la suflet, ca muncim mai putin sau mancam mai sanatos. De ce ne trebuie inca un an ca sa facem rezumate despre noi cand anul urmator repetam aceleasi greseli?

Oamenii se agita in jurul meu pentru o noapte speciala, cand multi multumesc vietii ca le-a mai dat inca un rasarit. Recent imi povestea un domn trecut de 70 de ani cat de bucuros este cand dimineata deschide ochii si mai traieste inca o zi, caci seara se roaga sa mai primeasca macar o raza de soare. Iar noi asteptam un an ca sa apreciem o noapte, apoi asteptam multi ani ca sa ne implinim visurile din copilarie. Nu e nimeni de vina ca nu au devenit reale, nici societatea, nici alte imprejurari. Noi suntem. Uitam sa fim copii si sa ne bucuram de lucruri marunte, ca apoi sa ajungem sa ne rugam sa mai deschidem macar o data ochii.

Ce-ar fi acum de spus despre 2014? Nimic diferit  fata de 2013! A fost un an frumos pentru ca m-am bucurat de lucruri marunte, mi-am vazut planurile materializate pentru ca am crezut in ele, am iubit pentru ca nu mi-a fost frica de iubire. Si in rest, am invatat sa apreciez sanatatea si viata mai mult ca oricand. Iar de la 2014 mi-am propus sa astept sa-mi dea putere si curaj sa infrunt fiecare zi. Caci de restul, se ocupa copilul din mine.

Publicitate

Timp, fii bland cu noi!

N-am crezut vreodata ca voi ajunge sa ma plang de timp. Nici macar atunci cand studiam 2 facultati si aveam un job full-time si eram prezenta la fiecare curs. Nu stiu cum reuseam pe la 20 de ani, dar astazi la 25 viata imi pare total diferita. Nu cred ca exista lucruri pe care nu le putem face, cred doar ca incepem sa punem pe planul doi alte dorinte. In cazul meu, am pus pe planul doi ceea ce in urma cu cinci ani era un stil de viata.

Tocmai am ajuns acasa (intr-o sambata) de la un eveniment de beauty. Acolo m-am asezat timid in spate, cum imi place sa ma asez de o viata: ultima banca in liceu, ultimul rand in facultate, prima in toate cele de mai sus. Caci locul unde stai nu inseamna ca e locul in care ajungi in viata. Revenind la subiect, locul meu din spate m-a ajutat sa ma uit in jur:  fete triste, fete vesele, fete obosite, oameni carcotasi, oameni frumosi. Spre finalul unei polemici in materie de timp si talent, aud uimita alte idei preconcepute despre fetele din PR care “nu raspund la mailuri, sunt neserioase”. Ma abtin cu greu sa nu intervin si sa marturisesc ca in ultimele trei saptamani cu exceptia a doua zile pe care le-am dedicat in totalitate partenerului de viata, n-am avut timp sa mananc. Da, da, sa mananc! Si nici sa-mi sun mama sau sa o vizitez, in conditiile in care pe mama o sun zilnic si incerc sa o vizitez o data la doua zile. N-am avut timp sa imi sun prietenii, sa nu mai vorbesc de intalniri. Ca mine sunt si colegii mei si prietenii, oameni care muncesc mai mult ca mine de cele mai multe ori.

Da, e usor sa vezi din exterior si sa judeci. E usor sa pui etichete pe timpul oamenilor, e usor sa te plangi in loc sa gasesti solutii. Caci gasirea solutiile implica timp, timp pe care intr-adevar nu-l mai avem. Dar am acelasi entuziasm si aceeasi energie pe care o aveam si acum zece si acum cinci ani. Si astazi gasesc o ora sambata seara sa scriu, desi maine (duminica fiind) ma trezesc la 7 sa muncesc. Pana tarziu seara cand voi participa la un alt eveniment pe care l-as fi putut omite dar cuvantul dat e sfant.

Desigur, mi-as dori sa pot sa mai am inocenta si nebunia copilului de acum 15 ani care il astepta cu sufletul la gura pe Mos Nicolae, seara isi stergea toate ghetutele si nu adormea pana cand nu auzea pasi pe parchet. Si da, mi-as dori sa mai cred ca cineva ne rezolva orice problema. Insa acel cineva suntem noi. Noi, cei ce trebuie sa tinem cont ca etichetele nu valoreaza nimic, ci imaginea din spatele lor. Pe care nu o putem cunoaste atat de usor, decat prin rabdare si credit acordat unor persoane. Si mi-ar placea sa ne uitam in jur, la mamele noastre, care candva reuseau sa aiba grija de noi, sa munceasca, sa gateasca, sa arate bine, fara conditiile de astazi. Si tot ele se uita astazi la noi cum clacam si ne plangem de timp. Nu e usor, traim vremuri al naibii de ciudate dar suntem si al naibii de norocosi. Caci noi nu stim ce inseamna sacrificiile pe care le-au facut ele si nici nu le auzim vreodata plangandu-se cat ne plangem noi.

Insa la finalul zilei, stiu multi care adorm cu zambetul pe buze. Caci chiar daca timpul le-a devenit dusman, ei lasa lucruri frumoase in urma. Pe nici unul dintre ei nu i-am auzit vreodata punand etichete pe timpul altora din jurul lor. Pentru ca ei stiu cel mai bine ce inseamna sa renunti la anumite placeri pentru a te dedica altora. Iar timp pentru sufletele noastre se gaseste mereu. Atunci cand nu ne priveste nimeni, suntem noi cu adevarat. Si tot atunci avem tot timpul din lume pentru sufletul nostru. Cu el traim o viata, cu el si numai cu el!