Cei ce ma cunosc cu adevarat, stiu ca sunt un om mult prea sensibil. Tot ei stiu ca nu-mi doresc nici pe departe o viata agitata, faima sau admiratie publica. Iar daca scriu, scriu pentru ca este cea mai constanta activitate din viata mea si singura care ma linisteste. Am vrut sa scriu. Am multe postari pastrate ca ciorne. Dar n-am avut curaj sa mai impartasesc cu nimeni nici macar un singur gand. Pentru ca uneori, oricat de puternici ii vedeti pana si pe cei mai puternici dintre ei, tocmai ei sunt cei care adesea refuza sa mai vorbeasca. Week-endul trecut am fost atat de bolnava incat simplul trezit de a doua zi mi s-a parut un vis frumos. Si atunci am inteles cat conteaza sa ai langa tine un om care sa te ingrijeasca si care sa accepte sa te vada in cele mai urate stari ale tale. Fara machiaj si fara stralucirea de zi cu zi, fara sa ai chef sa tragi draperia si sa mai vezi lumina, fara sa poti macar sa deschizi ochii.
Atunci cand prietenii tai nu-ti sunt acolo pentru ca ei vor doar sa le fii partener de sucuri, cafele sau cateva ore in club, intelegi ca ceea ce ai tu este exact ceea ce iti doresti: liniste. Vad in jurul meu ipocrizie dusa la extrem si rautate izvorata din nimic. Tot week-endul trecut, am reusit sa gasesc un mesaj deja istoric pentru mine, in care mi se adresau cuvinte atat de urate incat mi-am pus la indoiala, macar pentru cateva minute, propriile mele cuvinte. Sunt unii oameni care prefera sa-ti scrie fara sa te cunoasca, sa te judece in cele mai aspre moduri doar pentru ca tu, spre deosebire de ei, scrii! Pentru ei, tu esti incoerent si agramat, pentru ei in spatele cuvintelor sigur se ascunde o “alta diva doritoare de atentie”. Ii stim cu totii, traim cu ei zi de zi! Sunt acei oameni care alearga din colt in colt cu barfe si minciuni, sunt vesnic nemultumitii de oricine din jurul lor iar propria lor persoana e de departe o capodopera. Ei bine, sunt satula de toti acesti oameni care nu lasa nimic in spate, nimic constructiv si cu sens. Tot cei ca ei au fost vinovati pentru ca artisti minunati din trecut n-au avut o sansa cat au fost in viata pentru ca rautatea si frustrarea au invins in acele vremuri.
Nu cunosc inca pe nimeni suficient incat sa-mi permit sa il judec. Cum nu cunosc nici macar un om in jurul meu care sa fie perfect, sa arate perfect, sa scrie perfect, sa nu greseasca din cand in cand, sa nu aiba zile proaste. Nici macar nu cred ca un astfel de exemplar exista. Insa cunosc o sumedenie de oameni care prefera sa-si ascunda defectele in fata rautatii, care prefera sa fie intotdeauna impotriva oricarui lucru cu intentie buna, care nu stiu sa spuna “multumesc”, “imi pare rau”, “am gresit”.
Aud atat de multe judecati de valoare, atat de multe critici, atat de multi oameni care isi dau cu parerea gratuit. Aud atat de des cuvantul “jidan” la aproape 70 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial. Aud atat de des ca frumusetea nu face casa buna cu inteligenta, aud atat de des ca noi fetele din PR nu muncim, aud atat de des atat de multe prostii incat am inteles ca de fapt nu mai aud nimic. Pur si simplu! Si nici nu mai vad!
adevaruriurbane's Blog 