Bunicilor nostri

Standard

Timpul nu poate fi cumparat. Si nici nu poate fi ignorat. Te trezesti intr-o zi dintr-un vis si realizezi ca au trecut pe langa tine ani buni. Nu ai simtit nici o clipa si nu te-a durut nimic. Insa vine o zi cand iti amintesti cu o durere interioara greu de masurat, cum era cand aveai bunici. Cum te-au crescut atat de frumos si cu atata grija, cum te luau de la scoala in fiecare zi iar la pranz aveai masa gata. Cum iti petreceai vacantele cu ei si te dezlipeai cu lacrimi de langa ei. Cum la un moment dat i-ai pierdut si poate atunci s-a terminat copilaria. Ii porti in suflet zi de zi si te hranesti cu amintiri si invataturi pe care nu le uiti niciodata.

Apoi trece timpul fara sa mai simti, fara sa mai poti schimba fapte ce s-au consumat candva cand singura ta grija era sa fii rasfatat.  Bunicii au stiut dintotdeauna unde vei ajunge, au stiut ce temperament vei dezvolta si cat de puternic va deveni copilul ce a fost candva pentru ei bucuria zilelor de mai apoi. Multi dintre noi inca ne bucuram de ei, insa cati oare le oferim rabdarea si iubirea de care au nevoie cei ce candva erau zi si noapte ai nostri? De cate ori ii sunam sa ii intrebam ce mai fac, de cate ori ii vizitam sa le oferim ceea ce pentru ei era candva totul?

Imi amintesc fiecare moment din copilarie. Imi amintesc cand plangeam de frica de doctor, cand primeam bomboane pe sub mana sa nu stie mama, cand pensia bunicului era impartita intre cei doi nepoti ai lui. Imi amintesc zile petrecute in spital langa el si durerea sa iti pierzi omul care te-a crescut. Imi amintesc ca am promis ca voi vorbi toata viata despre el asa cum imi amintesc ca i-am promis sa fiu langa cea care a stat langa el 55 de ani. Si imi amintesc ca ea mi-a spus ca iubirile de atunci sunt iubiri cum astazi nu mai gasesti.

De la bunicii nostri am aflat ce a insemnat iarna din ’54, cutremurul din ’77, revolutia din ’89. Eu am avut pe unul dintre ei in Piata Revolutiei, cand implineam doar un an si jumatate. Si imi amintesc si acum lacrimile din fiecare an ale bunicii spunandu-mi cat si-a dorit sa ne vada astazi intr-o societate dezvoltata si libera cand striga din primul rand pentru ceva ce ea nu traise niciodata. Si mai stiu si inceputul anilor ’90 cand bunicul spera sa fie altfel dupa ce a fost neindreptatit o viata de sistemul comunist.

Multi dintre noi avem povesti minunate cu bunicii, povesti care ne-au purtat pana acum in viata. Si care ne vor purta mult timp de acum inainte, cand vom vrea sa mai fim copiii ce stau in poala bunicilor ascultand fel si fel de povesti. Nu putem opri timpul. Niciodata! Dar putem sa traim fiecare zi recunoscatori si receptivi, oameni macar pentru o clipa si roboti mai putin. Nu e asa ca acum vrei sa ridici telefonul si sa iti suni bunica? Si macar pentru o secunda ti-a trecut prin minte chipul ei sincer si blajin, chipul cel mai cald si frumos pe care il cunosti? Oferiti-va macar un minut sa retraiti o clipa frumoasa de langa bunici. Eu vreau sa retraiesc un dialog in care bunicul ma certa ca eram prea incapatanata constientizand insa ca nu ma voi schimba niciodata. Dar macar “sa fie pentru alte motive decat cine ti-a mancat prajitura”! Iar pe restul le port in suflet si zambesc de fiecare data. A fost al naibii de frumos in vremurile alea.

2 responses »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s