Traim in razboiul nostru, chiar daca ne-am nascut putin sub Revolutie. Poate aveam 2 ani sau poate aveam 8, insa eram suficient de mici incat sa nu intelegem nimic din iarna lui ’89. Apoi ne-am confruntat cu ani pe care copiii de azi nu i-ar putea intelege. Am vazut tranzitia prin care a trecut Bucurestiul si oamenii din el, astazi totul ne pare atat de diferit iar greutatile ne sunt la fel de greu de dus. Ai nostri ne spun ca noi nu avem griji, ca ei au trait adevaratele drame. Noi credem ca astea sunt adevaratele drame, ca ei nu inteleg ca astazi totul e diferit. Pentru ca desi ne bucuram de libertatea pe care ei n-au avut-o, platim pretul ei mai mult decat si-ar fi putut inchipui.
Putini mai cred in familie si in rostul ei. Copiii nu stiu ce inseamna copilarie si o traiesc pe a lor in felul lor ciudat pe care noi nu-l vom intelege niciodata. Ne bucura un like si devenim spionii vietilor noastre. Spionam aplicatii si retele sociale si ce-i mai rau este ca intotdeauna vom gasi ceva. Deci din jobul de spion, nu vom fi niciodata dati afara. Avem mereu material de nefericire, fie ca n-avem timp pentru noi, fie ca avem prea mult. Fie ca nimeni nu ne intelege, fie ca relatiile nu mai sunt relatii. Fie ca exista o teama generala de implicare, fie ca am devenit superficiali si plictisiti. Cum sa vindecam plictiseala? Imi pare o boala grava, asa cum si elvetienilor le pare atunci cand imi marturisesc ca se plictisesc de viata lor “perfecta”. Noi ii vedem fericiti, oamenii care nu au probleme de nici un fel, ne par linistiti insa ma intreb daca ne-ar fi bine sa fim atat de linistiti? Apoi ignoram depresia, boala acestui secol, pe care nimeni nu o considera grava si care stinge din ce in ce mai multe povesti. Incepem sa avem nevoie de ajutor, de oameni care sa vorbeasca macar putin cu noi. Pentru ca fara sa ne dam seama, traim intr-o lume plina de oameni care nu ne spun nimic. Nu mai vorbesc de lipsa de interes pentru lucrurile banale care candva aduceau fericire parintilor nostri sau chiar noua pana pe la 14 ani.
Imi amintesc cata bucurie imi aducea masa de pranz de duminica si plimbarile catre cofetarie, cat asteptam vara sa plec la bunici, cat de repede ma grabeam sa-mi termin temele ca sa ies la joaca, cat imi placea sa citesc, cat de indragostita am fost de Tom Sawyer pe care il visam seara si cate si mai cate. Iar astazi copiii celor din jur sunt innebuniti dupa jocuri pe telefon in asa fel incat am ajuns sa mint spunand ca nu am asa ceva iar ei imi raspund arogant “N-ai cum sa nu ai smartphone”. Ba uite ca am cum! M-am saturat sa-l aud vibrand si sa citesc vesnicele povesti pe whatsapp, mi-am dezinstalat orice joc sau aplicatie periculoasa…pentru pretiosul meu timp liber.
Nimeni nu mai vorbeste astazi despre iubire. Sau daca vorbesc, ea e vinovata pentru dramele noastre. Oamenii nu mai lupta pentru iubire si imi arunca in fata scuza lor preferata “N-a fost sa fie, next one!”. Next one? Asta a fost tot? Ai luptat 5 minute si ai concluzionat ca n-a fost sa fie? Le spun de fiecare data ca in cei superficiali 26 de ani ai mei am invatat o lectie pe viata: relatiile nu sunt usoare. Nici cu prietenii, nici cu partenerii, nici macar cu parintii. Ce-ar fi sa nu mai renuntam? Ce-ar fi sa stim sa gasim in noi partile bune inainte de a critica? Iar daca prin absurd marturisesc ca uneori scriu poezii, ochii plictisiti si dispretuitori se trezesc la viata. “Cine mai scrie astazi poezii?”, imi (aproape) reproseaza o prietena. Mi-e frica sa-i raspund ca eu, nu pot fi decat not cool si usor nebuna.
Prefer nebunia mea si absurdul in care aparent traiesc, decat indiferenta altora. Si ma transform pe zi ce trece intr-o ciudata care le cere prietenilor sa nu raspunda la telefon cand stau 30 de minute cu mine la masa, ca si asa ne vedem o data la 2 saptamani ca sa ne spunem 3 cuvinte printre raspunsurile de pe whatsapp si spionajul de pe Facebook.
adevaruriurbane's Blog 