Arhive pe autori: ioanaradulescu

N-a fost sa fie!

Standard

Am rasucit cheia in usa pentru ultima data si am facut un singur pas pana cand lacrimile erau deja pregatite sa curga una dupa alta pe obraz. Cand m-am asezat in pat cu palmele pe fata, am zarit printre degete teancul de reviste de jos. Privirea mi-a fugit direct catre un subiect si mai dureros: “iubiri care n-au fost sa fie”. Atunci am izbucnit in lacrimi fara sa mai pot opri nici una dintre ele. Si asa mi-am inceput seara.

Trebuia sa fie o revedere frumoasa cu o amintire veche si pe care am tinut-o ascunsa mult timp pana acum.  Am renuntat la ea ca sa ma intalnesc cu prezentul care nu ma lasa oricum sa respir aproape deloc, imi bate zi de zi la usa si imi aminteste unde ma aflu acum. Iar dupa ce am inteles ca oamenii te folosesc pana la epuizare si storc din tine si ultima farama de bunatate, am primit gratuit un sir de jigniri. Au venit una dupa alta ca si cum as fi fost o piatra care nu trebuie sa simta judecati de valoare fara nici un fundament real. Am invatat ca atunci cand oamenii te jignesc, cel mai frumos este sa te ridici si sa pleci. Asa a fost si cu iubirile care n-au fost sa fie. Ce-as fi fost astazi daca le dadeam viata, ce-as fi fost astazi daca as fi crezut macar in una dintre ele? Luam decizii al naibii de ciudate si nu invatam nimic. Iar intr-o zi ne sare in ochi un titlul de revista glossy si dintr-o data ne amintim ce suntem.

Ciudat este sa incerci macar sa-ti imaginezi cum ar fi fost daca dadeai viata unei singure iubiri in care n-ai crezut. N-a fost sa fie. Cum ar fi fost sa fie? Cum ar fi fost daca astazi erai in alt loc si nu aici? Daca astazi in loc sa plangi din cauza jignirilor continue, ai fi fost in bratele altcuiva? Acestea sunt iubiri care n-au fost sa fie, nu?

Totul tine de sansa, de un moment. Viata, viitorul, oamenii, zambetele, lacrimile. O singura clipa e vinovata pentru ca noi nu putem ghici viitorul. Caci daca l-am ghici n-am fi altceva decat niste fiinte plictisite si fara un strop de bucurie. Acea bucurie care uneori vine din amintiri. Cand zambesti cu o unda de tristete, stii in adancul sufletului ca n-ai pierdut aproape nimic. Caci pe de alta parte ai castigat.

Iar acum cand am intors privirea incetosata si trista, l-am revazut. Titlul unei reviste din primavara pe care, culmea, ieri am cautat-o intr-un teanc ascuns langa canapea. Am cautat-o pentru ca mi-am amintit un subiect frumos si pana acum nici n-am remarcat iubirile. Caci ele nu au fost sa fie!

In spatele vietii perfecte

Standard

Din ce in ce mai multa lume imi spune curajos in fata ca zambetul meu e din ce in ce mai nenatural. Ca poate fiecare moment de fericire pe care il afisez e de fapt masca pe care nu vreau sub nici o forma sa o inlatur. Nici macar acum nu voi spune mai multe despre mine intrucat nici n-ar conta pentru nimeni  daca zambetul meu e fals sau nu. Un bun prieten spune ca cel mai “important este ca este frumos”.

Insa povestile din jurul meu ma emotioneaza in fiecare zi. Sunt oameni pe care ii idolatrizam, ii invidiem, visam zi de zi sa fim asemenea lor. Si totusi nu stim nimic despre ei, nu stim cine sunt cu adevarat, nu stim ce se ascunde in spatele succesului pe care il afiseaza. Vrem sa fim si noi in cercul lor, sa atingem lucruri pe care nu le-am atins niciodata. Calatorii, evenimente, succese, laude, haine, o casa frumoasa, o masina, o familie. Dar va intreb pe voi, stim oare ce vrem? Chiar vrem toate aceste lucruri? Pentru ca uneori, aceste lucruri ascund in spatele lor lacrimi tinute in gat in fiecare vacanta. Poate oamenii astia nu asta isi doresc, poate isi doresc ca atunci cand se trezesc dimineata sa intinda bratul si sa fie acolo cineva. Poate in loc de Londra ei vor o dimineata  frumoasa. Poate in loc de un Chanel ei vor o vorba frumoasa. Poate in loc de un Audi ei vor sa auda macar o data “Te iubesc”.

Si atunci, oare ce ne dorim cu adevarat? Ne dorim sa fim invidiati pentru relatia perfecta desi seara plangem ascunsi sub patura stiind ca el e la o alta ea. Nu neg ca de cele mai multe ori el ramane cu noi dar putem oare ascunde cicatrici pe care nici un doctor din lume nu le va putea ascunde. Pentru ca pana acum in adancimea inimii n-a ajuns nimeni.

Ce ne dorim? Ne dorim sa ne petrecem serile singuri asteptand o mangaiere ce nu vine poate niciodata? Prea multe semne de intrebare inseamna oare ca nu stim ce ne dorim? E usor sa privesti din exterior un zambet frumos, un corp frumos, haine frumoase, relatia perfecta…aparent. Dar ce facem atunci cand incepem sa facem numai compromisuri?

Relatia perfecta nu exista. Nicaieri! Cand cititi texte frumoase scrise de altii, stiti si voi ca sunt doar de imagine. Toti oamenii sufera, relatiile sunt facute ca sa implice compromisuri. Iar compromisurile de cele mai multe ori inseamna suferinta. Ne invartim intr-un cerc fara ca macar sa constientizam ca noi alegem asta. Iar daca vedem langa noi jobul perfect, nici macar el nu e perfect. Oamenii fac eforturi atat de mari sa traiasca… uneori vor intimidate, alteori vor mai multa expunere. Unii vrem ceea ce altii au, iar aceia vor ceea ce avem noi. Ciudat, nu?

Insa cred ca cel mai important lucru dintre toate este sufletul. Daca el ramane curat intr-o lume care se afunda in noroi, suntem singurii invingatori. Nimeni altcineva nu va fi mai bun ca noi. Si visele…sa nu uitam de ele, caci si ele inainte de orice altceva ne mentin vii si frumosi. Iar daca nu renuntam la ele orice ar fi, suntem cu adevarat fericiti! Caci nu e usor sa le pastram langa noi zi de zi, cand scopul unora este sa nu ne lase niciodata sa le atingem. Va spun din proprie experienta, nimic si nimeni nu poate sa darame un vis cu exceptia noastra. Daca vrem cu toata fiinta noastra sa avem un lucru, il vom avea. Iar daca nu il avem inseamna ca nu a fost pentru noi.

Si da, nici un zambet din lume nu e cu adevarat natural. Uneori, e zidul care nu lasa lacrimile sa curga in voia lor. Ce-am fi fara el?

Ploaia care a venit

Standard

Cand m-am urnit in prima zi ploioasa de toamna sa scriu dupa mult timp un post nou, eram absolut convinsa ca acesta va fi despre “Cea mai proasta specie de barbat”. Insa in drumul catre cafeneaua unde respir cuvintele inainte sa le pot pune frumos intr-un text, mi-am amintit de Bacovia si de cat l-am citit in anii de scoala si dupa. Mi-am dat seama cat de norocosi suntem ca existam intr-o tara in care unele zile spun stop fericirii doar ca sa ne permita noua putin timp cu noi insine. Nu exista binecuvantare mai mare decat putinele momente pe care le petrecem cu noi, atunci cand poate nici n-am crede ca ne mai poate auzi cineva.

Nu-mi lipseste soarele atunci cand nu vad decat gri pentru ca stiu ca precum anotimpurile, la fel si viata are nevoie de stari diferite. Avem nevoie de timp pentru noi, avem nevoie de putine momente in care sa fim rabdatori sa observam oamenii. Sa ne uitam adanc in sufletele lor si sa ne intrebam ce ii face atat de minunati. Si din cand in cand, avem nevoie de zile in care sa ne amintim lucruri frumoase, momente pe care vrem sa le pastram intr-un loc special care se deschide doar toamna. Ploaia are puterea de a ne indruma catre liniste, cand viata oricum e atat de agitata si scurta. Cand zilele au devenit tehnologizate iar curand si iubirea va fi doar tehnologie, nu vom mai intelege stari care au marcat artistii si oamenii sensibili de secole si continua sa o faca. Avem nevoie de mai mult noi intr-o lume in care decurge atat de trist din intalniri in intalniri, din telefoane in telefoane, ca apoi seara sa deschidem in pat si e-mailuri necitite de-a lungul zilei.

Poate ar trebui sa dedicam mai multe timp iubirii si mai putin timp superficialului de a petrece timp doar fiind rai. Poate ca nu degeaba iarna vine dupa toamna in asa fel incat sa intelegem ca sufletul omului trebuie sa cunoasca toate starile inainte de a putea fi cel ce ia decizii in locul creierului. Ei bine, as fi putut sa va povestesc despre cea mai proasta specie de barbat si despre cum prostia e doar o problema de alegere si nu de sansa. Dar cum alegerile ne fac ceea ce suntem, am inteles ca n-ar ajuta la nimic sa povestesc despre oameni superficiali cand printre noi inca se gasesc cei ce-l citesc pe Bacovia dimineata si nu mai au nevoie de nimic altceva.

Cat dureaza fericirea?

Standard

Am colindat in multe locuri, am trait cum nu pot sa descriu sentimente si stari minunate, am cunoscut oameni atat de diferiti dar care in spatele unei culturi si unor altor obiceiuri s-au dovedit aceiasi oameni cu vieti dificile dar frumoase. Si pentru prima data, in vacanta frumoasa din Portugalia m-am intrebat cat dureaza fericirea?

Poate ca acum, mai mult ca oricand, stiu de ce am ales un barbat care nu este roman. Ciudat ca vorbesc pentru prima oara despre el desi iubesc sa imi traiesc fericirea in cel mai discret mod. Insa uneori chiar trebuie sa ne deschidem sufletele si sa ii facem, atat cat putem, pe unii oameni sa inteleaga ce inseamna normalitate.

Dragii mei, normalitatea inseamna sa vrei sa ai langa tine un om care sa iubeasca ceva ce nu este o lista lunga de femei plasticizate in extrem, normalitatea inseamna sa crezi in visul tau pana la capat, sa traiesti ca sa-l indeplinesti, sa te trezesti dimineata si sa nu uiti ce te face fericit. Fericirea inseamna libertatea de a fi intr-o relatie. Stiu ca suna de-a dreptul idiot pentru unii dintre voi, dar relatiile frumoase sunt relatiile in care crezi in cel de langa tine. Dar cum sa crezi in Romania ca barbatii romani pot macar sa inteleaga o relatie cand femeile vin pe tava si se multumesc cu putin, mult prea putin.

Si nici nu gasisem un moment mai bun sa imi exprim crezul cand dintr-o data rasfoiesc o revista romaneasca in care isi exprima sincer si deschis gandurile o persoana publica din Romania. Cumva, incearca sa isi explice decizia de a fi cu un barbat ce nu este roman. Printre cuvintele ei se numara respect, cultura, civilizatie. Si zambesc amar si trist cand ma gandesc cata dreptate au unii.

20130728_144942Acolo am inteles cat dureaza fericirea. Am inteles ce frumos poate fi sa nu vezi barbati uitandu-se insistent dupa tine, am inteles ca femeile pot fi respectate intr-o relatie. Am inteles cat de minunat este sa vezi cupluri ce traiesc de o viata impreuna, ea asteptandu-l pe el sa prinda un val ca apoi sa vina si sa o sarute. Am inteles ca fericirea inseamna libertatea pe care ti-o da increderea in cel de langa tine, am inteles cat inseamna sa nu fii jignita in fiecare zi asa cum obisnuiam sa fiu langa un barbat roman.

Oceanul iti da aceasta senzatie de minunatie, de paradis. Nimic nu iti mai apasa umerii. Iar pentru mine, orele in sir petrecute asteptand ca el sa fie fericit printre valuri sunt confirmarea ca fericirea dureaza o eternitate atunci cand stii ce vrei de la tine. Iar in linistea incredibila a fericirii este atat de minunat sentimentul de libertatea pe care il dobandesti atunci cand ai reusit in final sa te ierti. Iar aceasta eliberare vine dupa ani de intrebari si niciodata raspunsuri. Raspunsuri pe care oceanul a reusit sa mi le dea fara sa-mi ceara nimic in schimb.

Exista in Romania barbati minunati. Pe care ii respect si pe care ii voi da ca exemple de fiecare data. Dar exista si unii pe care nu vreau sa ii privesc. Mi-ar fi rusine sa privesc atata nepasare si lipsa de onoare. Poate sunt un om norocos ca am avut ocazia sa fiu suficient de umilita si jignita ca sa ajung sa fiu rasfatata si iubita. Pentru ca acum nici nu mai stiu cum e sa imi opresc lacrimile sa nu curga siroaie pe obraz atunci cand barbatul pe care il iubesti iti spune privindu-te in ochi cele mai urate cuvinte.

Da, sunt un om norocos. Ca am ridicat privirea din pamant cand lacrimile stateau cuminti asteptand semnalul meu si am intalnit privirea unui om cald si sincer. Pe care l-am meritat si care m-a vindecat definitiv cand nici macar un doctor nu ar fi reusit.

Atat dureaza fericirea! Cat vrem noi sa o lasam in viata noastra!

20130731_151509

Un sfert de secol de zambete sincere

Standard

Stau intinsa in pat si ma odihnesc dupa ce am raspuns tuturor mesajelor primite pe 13.07.2013. Pana acum, stiu ca n-a venit sfarsitul lumii. Pentru unii el ar fi putut fi anul trecut pe 12.12.2012. Ei bine, eu astept de aproape o viata 13.07.2013, ziua care urma sa-mi schimbe viata si numele. Bine ca nu a fost asa! N-am rostit declaratii pe viata ci am inteles de ce a fost sa fie asa! Ca sa cunosc fericirea adevarata, care inseamna in primul rand respect. Pentru asta am trait un sfert de secol, sa cunosc omul care acum sta intins regeste langa mine ascultandu-l pe Dominique Strauss-Kahn cum vorbeste despre economie si facand calcule dar nici macar o clipa gandindu-se cum sa mai stearga din mesajele cu alte femei sau sa o cucereasca pe iubita fratelui meu in timp ce stam la aceeasi masa!

Ei bine, ar fi atat de multe de spus din 25 de ani incat as scrie fara oprire. As scrie si despre ziua de astazi, cine mi-a urat, cine nu mi-a urat. Cele mai frumoase vorbe vin intotdeauna de la oamenii cei mai frumosi. Acolo in suflet. Tata, omul pe care il respect mai mult decat pe oricine, omul care ma uimeste in fiecare zi cu ambitia si frumusetea cu care isi traieste viata de aproape 70 de ani, a stiut cel mai bine sa ma descrie prin cea mai simpla urare: “Gandac, sa ai un suflet curat ca si pana acum!”

Tata stie poate mai bine ca multi, multi din aceasta lume, ce conteaza cu adevarat. Nu banii teancuri, nu functiile de sus, nu femeile fara numar, nu hainele scumpe, ci demnitatea cu care iti duci mersul mai departe. Sufletul curat e atat de greu de obtinut incat multi ar vrea sa plateasca averi pentru asta daca ar fi posibil macar. Pe cat de frumos suna, pe atat de greu e sa ai astazi, un suflet curat.

E ciudat sa nu fii nostalgic cand o viata ai fost nostalgic. Si astazi, multumesc anilor si lacrimilor, supararilor si noptilor nedormite. Ele m-au adus aici, in clipa in care inteleg mai bine ca oricand ce vreau si ce conteaza. Nu trecutul mizerabil prin care am trecut candva, nu oamenii care n-au stiut sa respecte acest suflet sincer si prietenia frumoasa pe care am oferit-o, nu jignirile si oamenii care au trait in ura o viata, nu umilintele m-au adus aici. Ci puterea de a iubi si a ierta, de a intelege si a crede in sansa de a cunoaste si a pastra langa mine oamenii!

Multumesc pentru iubire! Si pentru daruire, zambete, urari sincere. Au fost atat de multe incat sufletul meu s-a facut mic, mic de emotie. Si nu stiu sa multumesc suficient. Stiu insa ca viata e corecta si da tuturor oamenilor frumosi, momente frumoase! Si va doresc sa gasiti fericirea in lucrurile simple, in zambete, in nebunie, in prietenia sincera, in vise si atat!

Nu stiu ce va fi peste alti 25 dar stiu ca v-am promis acelasi zambet sincer. Pe cuvant ca va fi! La pachet cu nebunia si sinceritatea! thanks

Cel mai ieftin ghiozdan

Standard

Pe la 14 ani, cand inca eram in scoala generala, am avut un prieten. Ce-i drept, nu ma judecati prea aspru, stia chiar si mama de el. Era un baiat dintr-o familie mult mai sus pusa decat a mea, cu istoric si tot blazonul, si-ar fi dorit el. Banuiesc ca a avut chiar si guvernanta, in visele lui acest termen era potrivit pentru educatia lui. Nu am pus niciodata la indoiala inteligenta, frumoasa educatie sau cultura generala de care dadea dovada pretiosul.

A fost primul baiat care m-a dus la Mall. In Vitan. Era primul Mall din Bucuresti iar pe vremea aceea, nu oricine isi permitea sa mearga la Mall sa-si cumpere ceva, ca de zgait ochii prin vitrine sa tot fi vazut nenumarati. Am mers la Mall cu taxiul, ceea ce pentru mine a fost o alta premiera. Prima mea tura cu taxiul fara mama sau tata. Bineinteles ca ai mei n-au stiut niciodata ca aceasta a fost modalitatea de transport, in naivitatea lor au sperat ca am mers pe jos sau in cel mai rau caz, cu tramvaiul. Ai mei erau oameni realizati, tata avea o functie importanta, bunicul inca traia si beneficiam in fiecare luna de cadouri din partea lui. Nu eram oameni cu prea multe griji dar ai mei m-au crescut intotdeauna cu acest respect fata de bani, fata de cei din jur, fata de munca. Si astfel, considerau ca la 14 ani sa merg la Mall cu taxiul era oarecum exagerat. Asa cum tata a considerat ca un telefon mobil este necesar ca sa ma poata supraveghea mai bine si nu ca sa ma laud la scoala ca am asa ceva. Si eram printre putinii din clasa care avea un asemenea super gadget, motiv pentru care il tineam ascuns in ghiozdan pentru ca daca mama ar fi aflat ca ma laud cu el, mi-l confisca instant.

Imi amintesc ca am mers cu pretiosul in cele mai scumpe magazine de care nu auzisem pana la el. Si imi mai amintesc cat se lauda cu toalele lui de milioane cand singura mea grija era daca ajung la olimpiada pe tara sau nu. Eram oarecum indragostita de el, daca la 14 ani poate exista dragoste. Inca de atunci ma simteam stanjenita de grupul lui de prieteni, toti cu sofer si guvernante, cum v-am scris mai sus. Nici nu stiu ce vazuse la mine, caci eram un copil simplu, cu haine normale, asa cum ar trebui sa poarte orice copil la o scoala de stat. Ne petreceam pauzele impreuna, 10 minute din ora in ora, atat cat puteam, intrucat eu invatam seara si el dimineata. Intr-o zi, ne-am intersectat intr-o pauza de pranz intre culoare. El, cu al sau ghiozdan Samsonite, eu cu un ghiozdan fara nume. Plansesem suficient la mama sa mi-l cumpere si pe ala doar pentru ca fratele meu mai mare avea unul la fel. Ma priveste in ochi si imi spune: “Ce stift  de ghizdan ai. Si ce botine no name. Nu cred ca mai putem continua.” Recunosc, am plans. Nici pana acum n-am avut curaj sa ii spun mamei ca acel baiat dragut pe care ea il placea m-a parasit la 14 ani pentru ca ghiozdanul meu nu costa cat salariul mediu pe economie in perioada aceea.

Era 2002 in Romania.  Si abia astazi am inteles de ce de-a lungul timpului am stat departe de astfel de oameni. Pentru ca am inteles foarte bine ca nu e nici o diferenta intre mine si ei. Am terminat acelasi liceu, am fost poate egali, poate mai sus sau mai jos ca el prin liceu. Am absolvit aceeasi Universitate si va spun sincer, cred ca traiesc mai fericita ca el. Chiar si asa, astazi, cand poate mi-as cumpara mie lucrurile scumpe cu care se lauda el acum 11 ani. Dar copiilor mei, niciodata. Pentru ca de aceea eu stiu sa respect oamenii, indiferent cat au si ce au, iar el nu. Si cel mai ciudat este ca atat eu, cat si el am fost nascuti in acelasi spital, acelasi salon si probabil, acelasi doctor. Acesti 2 copii au urmat cursuri diferite in viata desi la un moment dat ele s-au intersectat. Doar ca el sa remarce ca pe vremea cand Romania se zbatea sa supravietuiasca, parintii lui investeau zeci de milioane in imaginea lui iar el considera ca asta il face un barbat adevarat…in devenire. Dar asta a fost demult…cand Romania era altfel. Astazi e diferita…sau nu?

Oamenilor frumosi

Standard

Incepem fiecare zi cu planuri mari, asa cum incepem fiecare an, fiecare luna, saptamana sau varsta. Nu de fiecare data ajungem sa zambim plini de satisfactie la sfarsitul zilei sau la sfarsitul unui alte varste. Prietenii mei imi spun in fiecare an ca sunt o ciudata, ca asa fac mereu, ma trezesc in depresie chiar inainte de ziua mea de nastere cand normal ar fi sa fiu plina de planuri.

Nu sunt singura ciudata, cu siguranta. Si nu sunt neaparat o ciudata, sunt un om cu planuri mari dezamagit de propriile decizii din trecut, de societate sau de oameni. Sunt singura? Sunt chiar singurul om care ar vrea sa opreasca timpul in loc si sa nu se bucure ca la o anumita varsta nu are chiar tot ce si-a dorit? Ei bine, asta se intampla pentru ca in general oamenii puternici au planuri mari. Viseaza sa cucereasca lumea, sa pluteasca pe un nor, sa schimbe mentalitati, sa indeplineasca vise, sa aiba putere….sa existe fericiti. Si nu sunt singura, cu siguranta.

Nu sunt singurul om care nu e multumit de cei din jur. Stiti de ce? Pentru ca sunt perfectionista! Si iubesc oamenii perfectionisti chiar daca uneori cad in depresie si in propriile lor griji. E mai bine sa te visezi al naibii de independenta decat sa te rogi sa-ti pice cate un milionar. E mai bine sa cauti iubirea adevarata decat sa te minti in fiecare zi. E mai bine sa vrei sa ai totul muncind decat sa te rogi sa castigi la loto. V-am mai spus in trecut ca ceea ce vine gratuit in viata, pleaca la fel de gratuit. Si tot asa, as vorbi o viata despre vise marete si planuri la fel de marete.

V-as povesti despre cati oameni minunati cunosc, care au reusit sa ajunga sus pentru ca au muncit mult. Niciodata n-am crezut in imagini frumos asezate in albumul numit rutina pentru ca stiti si voi, oricat de frumos ai poza, seara suntem cu totii oameni. Iar la un moment dat in viata, ne trezim acolo unde meritam sa fim. Poate ca astazi nu sunt acolo unde vroiam sa fiu la 25, dar pe bune, nu vreti sa stiti ce vise marete aveam la 20. Si cand ma uit in urma imi dau seama ca in acesti 5 ani n-am dezamagit pe nimeni, pe mine poate din cand in cand. Pentru ca da, visam sa cuceresc lumea pana acum dar ma trezesc spunandu-va si voua ca uneori, oricat de frumos ar arata viitorul, intr-o societate murdara trebuie sa fii pregatit in fiecare zi cu cizme de caucicuc daca vrei sa-ti pastrezi pielea intacta. Si n-am intalnit inca pe nimeni care sa-mi zambeasca sincer si sa-mi spune ca a ajuns acolo sus fara sa cada in capcane puse de societate.

Si oricat as povesti aici, stiu sigur ca doar voi puteti intelege. Cei ce chiar ati muncit pe branci sa va vedeti visele implinite, cei ce ati renuntat uneori la calea usoara pentru ca stiati ca nu duce atat de sus. Poate as putea sa va spun ce visam la 20 dar ma gandesc ca nu veti intelege. La 30 visez insa la alte lucruri. Pentru ca uneori, cand vezi in jurul tau probleme adevarate intelegi ca cele prin care treci tu sunt doar mici piedici. Stiu sigur ca in viata castiga cei care stiu sa spuna buna ziua si celui de sus si celui de jos, cei care vorbesc despre idealuri si nu despre vietile altora, cei ce viseaza la propriul succes nu la al celor din jur, cei ce cred in fiecare zi ca un vis se implineste la un moment dat. Si mai ales, oricat de frumos ar poza unii, nu va lasati inselati de aparente. In spate e multa mizerie pe care o nici macar timpul nu o poate curata.

Toate aceste cuvinte le sunt dedicate celor mai minunate persoane, prietenele mele care au reusit prin munca si ambitie. Si credeti-ma, chiar am langa mine numai oameni frumosi si realisti. Nici un fals, nici o minciuna. Doar suflete curate!

Superficial de sincera

Standard

Uneori ma gandesc ca scrisul a fost inventat pentru oamenii singuri, sa-si umple timpul cu gandurile care trebuie sa fie lasate libere. Iar cum in mintea omului este mereu razboi, ceva trebuia sa il invete sa mai renunte la cate o batalie. Cu cat citesc mai mult cu atat imi doresc sa scriu mai mult, cu cat ascult mai multe povesti, cu atat imi doresc mai mult sa le dezvalui. Uneori nu pot sa ma joc cu deciziile oamenilor si sa le fac publice dar am invatat sa le conturez frumos in povesti fara ca nimeni sa banuiasca despre ce este vorba.

Cum eu n-am invatat inca sa-mi las mintea libera, am invatat ca atunci cand vreau sa plang, mai bine scriu. Atunci cand vreau sa fug, mai bine scriu. Atunci cand nu stiu ce sa fac, imi las gandurile sa curga in cuvinte asternute si lumea uneori pare mai usoara. In realitatea, nu este. In realitatea, orice drama scrisa sau citita nu are echivalent in scris.

Poate ca in ultimul timp am tras chiului de la sedintele cu sufletul si scrisul si m-am ascuns printre stradute triste. Pentru ca Bucurestiul este uneori plin de tristete cand vrei sa vezi in el un refugiu. Am chiulit de la socoteala cu lumea reala pentru ca am invatat intr-un final sa pasesc intr-una mai frumoasa, in lumea mea care nu cunoaste nici minciuna, nici tradare, nici griji, nici frica. Lumea in care stiu ca doar cei nepasatori pot sa paseasca.

Cineva mi-a spus candva ca ar vrea sa-mi disece creierul sa vada ce se ascunde in spatele a ceea ce scriu. Eu i-as spune mai degraba sa-mi disece inima, sa-mi spuna daca in mijlocul ei este ceva, pentru ca uneori simt ca pe dinafara n-a mai ramas mare lucru. Au trecut suficiente valuri incat sa inceapa sa cojeasca straturi, straturi.

Iar cum aud masinile curgand spre Cismigiu si oameni chicotind pe strazi, ma gandesc daca adierea nu e oarecum buna si pentru suflet. Din cand in cand sa-l lasam sa zboare acolo unde stie sa fie fericit, macar pentru o clipa. Pentru ca noaptea, linistea si mirosul teilor de care sunt dependenta sunt pentru mine uneori, singurii prieteni. Caci prin ei nu curge sange deci n-au interese meschine. Iar eu, stiindu-ma dintotdeauna o rebela, ma intreb astazi, de ce avem nevoie de oameni de gheata? E mai usor sa atingi un gand frumos.

Pe bune ca ar fi frumos sa intelegi ce scriu, poate asa te-ai regasi printre randuri. Dar nu, tu esti prea superficial. Asa ai fost mereu, de aceea a trebuit sa alegi sa imparti patul seara de seara cu ea: lumea superficiala pe care o iubesti.

Iubire si atat

Standard

N-as putea sa spun de ce nu mai pot sa scriu, dar va spun ca ma doare. Este cel mai dur sentiment, sa stii ca iubesti sa faci un lucru, sa il faci de cand erai un copil si apoi, peste noapte, sa nu mai poti. Au fost momente cand am pierdut oameni dragi si nu am vrut sa scriu. Am crezut ca asa pedepsesc eu viata si raul pe care il aduce uneori. Dar m-am intors la el, cu stilou, de fiecare data. Iar astazi privesc mii de cuvinte scurse luna de luna…zi de zi…de mai bine de 15 ani!

Poate mult prea asteptata mea replica la tot acest show pe care il vedem pe Facebook si nu numai m-au tinut departe de scris. Si astfel voi spune doar atat: iubirea se pastreaza in suflet si doar acolo. Iubirea adevarata, in cazul in care asa ceva mai exista astazi, este un sentiment atat de frumos incat nu ai cum sa-l impartasesti cu nimeni. Nu vreau sa comentez pentru ca nu-mi pasa, pentru ca iubirea aceasta de care va vorbesc este oriunde vreti voi dar nu pe Facebook.

Si pentru ca abia astazi, dupa mult timp pot din nou sa scriu va spun ca am trecut in ultimii 3 ani prin dezamagiri, la fel ca oricare dintre voi. Am fost in spitale, am pierdut oameni dragi, am cunoscut altii, am fost tradata, am suferit atat de mult incat uneori tot ce imi doream este sa dorm luni intregi si sa nu mai vad nimic. Daca dragostea inseamna mizeria pe care o vad astazi pe Facebook, atunci dragii mei, ceea ce eu traiesc nu este dragoste. Am fost in vacante, plec in fiecare week-end, traiesc clipe frumoase, plimbari, iubire…dimineata si seara. Iubesc sa iubesc, iubesc ca iubesc, iubesc de la aer la noapte, de la carti la somn…dar prefer sa pastrez totul pentru mine. Uneori simt nevoia sa arat, doar putin insa.

Nu poti sa-i iei unui om trecutul, din fericire .. din pacate. Nu poti sa ii iei unui om prezentul si doar moartea poate sa ii ia viitorul. Dar nu poti sa ii iei unui om fericirea, daca ea exista cu adevarat din toate simtirile. Iar asta vreau sa ramana atat de bine in mintea voastra incat ati putea sa va faceti si stickere in caz ca uitati. Uneltiri, mizerie, minciuni, intrigi…toate sunt atuurile oamenilor slabi, aflati in fata propriei frustrari si neputinte. Caci numai un om prost si las nu accepta iubirea dintre doi oameni.

Iar ca sa inchei rapid si fara sa repet esenta, ce fac cei din trecut ramane doar decizia lor. Pentru ca undeva acolo, intre iubirea adevarata si show-ul de 2 bani al unora, eu ma trezesc cu zambetul pe buze si ma culc in bratele fericirii. Ceea ce va doresc sincer si voua!

Niste….”doamne”!

Standard

Recent mi s-a cerut sa renunt la ironie. Chiar sa renunt asa usor la emblema mea, nu puteti sa-mi cereti. Ba mai mult, ma gandesc sa va daruiesc multe alte randuri pline. Nu poti sa-i ceri unui om sa nu mai fie inteligent sau sa renunte la instinct.  Nu poti sa-i ceri unei femei sa nu mai fie desteapta daca intamplator e si frumoasa. Pentru ca, surprinzator (sau nu), o femeie ingrijita, este conceputa ca fiind intretinuta sau proasta. Slava cerului ca fiecare dintre noi are si un tata, care candva in viata asta ne-a sustinut fiananciar, in asa fel teoria unora devine plauzibila. Banuiesc ca putem fi puse in aceeasi categorie cu cele care sunt intretinute pentru anumite servicii de barbati casatoriti, nu?

Stiu ca asteptati de mult timp acest moment, in care va voi povesti despre ea, cea care astazi a devenit o “doamna” dintr-o fosta intretinuta de un barbat casatorit. Despre care ne povestea chiar noua ca este “o obsesie de-a mea, sa va arat voua ca pot sa despart o familie”. Stiti de cate ori am auzit astfel de cuvinte? De atat de multe ori incat nici nu ma mai impresioneaza orice caz minor. Daca pe la urechi imi ajunge, intamplator, un caz care implica doar cateva mici intrigi nevinovate, nici nu indraznesc sa aflu toata povestea. Pai cu astfel de povesti veniti voi la mine? Eu merit mai mult, merit sa aflu cum peste noapte poti sa stergi o lista lunga, lunga in care anumite nume n-au avut onoarea de a fi memorate. Si cum banuiti, au fost trecute cu x sau y, in functie de axa pe care s-au aflat, orizontala sau verticala.

Voi trece cu regret la cazul urmator, judecandu-ma oricum suficient ca pe cel de dinainte nu l-am tratat cum se cuvinte. Poate data viitoare. Cazul acesta mi-a atras atentia inca de mai demult, cand o tanara cu care obisnuiam sa-mi impart visele, pe vremea cand visele ei aveau in vedere o cariera  construita prin munca.  Asupra acestui caz nu voi poposi mult, va voi spune doar ca undeva intre naivitatea mea si dorinta ei de a razbi din mizerie, au existat cateva minciuni nevinovate ce implicau o baie, un club, o  alta lista si… ma opresc aici.

Vedeti, intotdeauna e vorba de o lista. Ea poate fi lunga sau scurta. Dar lista cuprinde in toate cazurile aceleasi puncte comune. Iar acum voi reveni la subiectul initial, intrucat uneori am acest defect de a ma abate de la drumul meu. Dar dupa ce ratacesc suficient, ma intorc.

Femeile sunt frumoase. Toate! Femeile sunt puternice! Majoritatea. Femeile au dreptul sa aleaga, femeile pot castiga multi bani prin munca lor, femeile pot sa se ingrijieasca mai mult sau mai putin. Asta nu le face proaste si destepte, pe categorii. Femeile sunt oameni, fac greseli. Femeile au idealuri, femeile muncesc , iau decizii.

Si m-am abatut oarecum din nou de la ceea ce reprezinta “eu”. Pentru ca eu, asa cum sunt, am promis candva intre cateva decizii ca n-am sa ma pronunt niciodata legat de altceva decat despre propria-mi persoana. In rest va las pe voi sa trageti concluziile.

Ca de la respect la respect

Standard

As vorbi zile intregi, fara oprire, despre respect. As scrie tot ce pot si as face marturisiri socante legate de respect. Conform dexului, respectul este “ atitudine sau sentiment de stima, de consideratie sau de pretuire deosebita fata de cineva sau de ceva; deferenta, veneratie.”. Dar inainte de orice definitie sau orice regula, cel mai important lucru pe care trebuie  sa il stim despre respect este ca acesta se castiga. Nu te nasti cu el si nici nu mori cu el, il castigi sau il pierzi.

Mereu am sustinut ca femeile sunt cele mai slabe in fata tentatiilor, comparativ cu barbatii. Stiu ca veti zice ca am innebunit sa afirm asa ceva dar voi veni cu argumente puternice. Femeia este, asa cum constat cu stupoare in ultimii ani, motivul celor mai multe certuri intre cupluri. Nu sunt nici pe departe o sustinatoare a comportamentului labil al barbatului din zilele noastre, dar cred ca de cele mai multe ori, el are scuze chiar plauzibile. Cand iti petreci timpul in biroul tau si primesti vizite dese si neanuntate de la ea, in timp ce se gandeste sa renunte usor, usor si la haine fara ca tu sa-i fi cerut acest lucru, cu ce poti fi tu blamat? Cand tu te afisezi cu partenera ta de viata dar ea refuza sa accepte ca ea exista. Si pandeste dupa colt asteptand un moment potrivit sa se urca pe tine, la propriu, cu ce il putem blama pe el? Ca nu devine brutal?

Cand tu accepti sa te minti ca el isi va parasi iubita sau nevasta, sau copiii pentru tine, pentru ca “nu mai este fericit, nu mai este nimic intre ei”, atunci ce esti tu? Avem cu totii momente de naivitate excesiva, momente in care speram ca lumea noastra va fi candva mai buna, ca vom gasi pe cineva sa ne iubeasca. Dar haideti sa facem efortul sa gandim, sa vedem lucruri evidente si sa nu ne mintim.

Respectul este un premiu pe care il meritam si pe care il primim daca la randul nostru oferim respect. Este atat de usor sa iti doresti sa ai ceea ce are cel de langa tine, fara ca macar sa fi muncit cat a muncit el pentru asta. Este usor sa te minti sperand, spunandu-ti minciuni, uitandu-ti constiinta. Oricat de trist ar parea, femeia a ajuns intr-un punct in care nu mai valoreaza aproape nimic. Nu atunci cand se vinde pentru o imagine, pentru haine, cadouri, nu atunci cand desparte cupluri, nu atunci cand urneste planuri puierile, nu atunci cand isi minte propria faptura crezand ca ea vreodata va ajunge sa valorize ceva dupa ce si-a vandut demnitatea pe cateva costume ce o ajuta sa-si castige painea.

Are rost sa va povestesc despre buna mea prietena din copilarie care se minte crezand ca iubitul ei nu a fost si iubitul meu? Are rost sa va povestesc despre el care se minte crezand ca nimeni nu-si aminteste cu cine este el astazi, aratandu-ne pe toate caile fericirea? Are rost sa va povestesc despre cat se poate umili o femeie pentru un barbat care nici nu o observa de mai bine de un an? Are rost sa va spun mai multe detalii?

Dragii mei, respectul este cel mai minunat lucru pentru care merita sa luptam in viata. Sa te poti privi in oglinda in fiecare zi stiind ca niciodata nu te-ai vandut pe nimic, ca mereu ai fost sincer cu tine insuti, asta inseamna viata pentru o femeie. Restul, nu merita a fi povestit. Timpul, prietenul meu cel mai bun, le va rezolva pe toate. Ca de la respect la respect.

Tot ce ar fi trebuit sa fie!

Standard

“Totul ar fi trebuit sa fie frumos, dar nu a fost, nu a fost asa”! Caci viata este si ea un “Cantec”, fie el si nescris de Nichita Stanescu. Ne punem atatea intrebari inutile, ne aruncam atat de usor in mizerie. Apoi cand iesim cu capul plin de noroi nu gasim usor nici o carpa sa ne stearga. Si poate din acest motiv avem timp sa ne gandim unde am ajuns. Si totul numai din cauza noastra.

Prietenii se dovedesc dusmani, oamenii frumosi se dovedesc urati in interior. Nu mai ramane niciodata nimic din ce visam. N-am scris niciodata despre nimic din cele ce meritau a fi marturisite in gura mare si nici n-am s-o fac. Pentru ca oricat de mult ne-am cauta cuvintele potrivite, ele nu vor veni atat de usor. Si timp pentru regrete nu avem suficient. Ce ciudat este ca in loc sa ne bucuram de micile lucruri care ne fac viata cu adevarat mai frumoasa, cautam sa uneltim impotriva altora. Cautam sa intervenim, desi nu avem nici un drept, in micul lor univers. Nu neg ca am trait cateva povesti in care frumosul a fost spulberat doar din mizerie, dar nu voi nega nici ca timpul este judecatorul suprem. Si am trait si eu, asa cum veti trai si voi, procese fara avocati si hartii multe.

Viata este al naibii de simpla. Dar cine o intelege cu adevarat? Stiu ca asteptati de la mine un raspuns, o marturisire, orice. Dar ce rost are sa povestesc de ce si cum am ajuns aici? Nu schimba cu nimic firul povestirilor si nici faptele josnice ale lor.

Vreau doar sa stiti ca fericirea vine la pachet cu iertarea. Nu poti sa fii fericit daca pastrezi in tine sentimente urate, pline de ura si razbunare. Pentru ca evolutia vine din dorinte, din noutate, nu din nevoia de a arata “ce poti tu sa ne faci noua”. Pentru ca nu ne faci nimic noua, iti faci doar tie. Noi, asa cum ne vezi astazi, am evoluat frumos. Pe cand tu esti tot acolo, prins in mizeria ce te caracterizeaza, prins in razbunari ce nu-si au rostul.

Si cred ca de data asta am spus mai mult decat suficient de multe lucruri. Niciodata nu voi pastra langa mine oameni care nu stiu sa iubeasca, sa ierte, sa inteleaga, sa se bucure pentru cei din jur. E simplu. Oamenii demni nu trebuie sa dea explicatii.

“Totul ar fi trebuit sa fie sfere, dar n-a fost, n-a fost asa. Totul ar fi trebuit sa fie linii, dar n-a fost, n-a fost asa.”

Un pas inainte in societate?

Standard

De cele mai multe ori, realitatea chiar poate sa bata orice carte buna, orice film impresionant. Poate uneori sa ne uimeasca, sa ne arate ca nu putem sa ne jucam cu viata atat de naiv. Nu stiu daca mi-ar placea sau nu sa marturisesc lucruri ce sunt aproape evidente pentru mine dar pentru ei par niste secrete bine inradacinate.

Rautatea vine din frustrare iar frustrarea este o boala pe care nu o poti vindeca niciodata. Pentru ca in spatele oricarui sentiment de vindecare ramane intotdeauna o radacina bine adancita de timp si neajunsuri in asa fel incat sa nu poti sa intelegi ca fericirea este o  optiune. Ar fi multe de spus dar asa cum ma stiti, ma limitez sa nu fac nici o marturisire. Insa din cand in cand ma simt nevoita sa povestesc de ce sunt asa. De ce de multe ori e greu sa poti sa imi furi un zambet sincer sau ma gasesti glaciala. Pentru ca unii oameni,  si stiu cel putin un om drag mie, sunt inzestrati cu mult prea multa intuitie pentru o lume atat de bolnavicioasa. Si uneori chiar si un zambet inocent poate fi demascat. Iar cand simt ca iar am mirosit o poveste josnica si plina de moravuri usoare ma duc la ea si ii povestesc. Se uita la mine si dincolo de privirea ei stiu ca e uimita ca mai exista in aceasta lume oameni cu fler.

Incerc sa le gasesc de fiecare data o scuza: copilaria, vremurile grele, saracia, greutatile vietii, familia, societatea asta atat de nedreapta. Toate aceste realitati sunt factorii frustrarii, rautatii si dorintei de a avea mai mult. Dar daca vrei sa ai mai mult, singurul drum este cel ce ascunde o cale cinstita si demna de oameni. Caci atunci cand flirtam pe sub nas desi stim ca putem frange suflete nu suntem oameni.

Cinstea nu e pentru oricine. Cinstea este un sentiment nobil pe care nu stiu cat il voi mai regasi in acest popor. Poate ca fericirea adevarata chiar vine la pachet cu demnitatea, poate ca fericirea adevarata e doar pentru suflete calde. Pentru ca intrigi, minciuni, planuri oculte sau simplul gand de a urca pe scara sociala intr-o lume saraca sunt atat de des intalnite in lumea in care traim. Ca sa poti sa ai ceea ce visezi trebuie sa inveti sa nu iei ceea ce nu iti apartine. Caci daca suntem invatati de mici sa furam, de la idei pana la partenerii prietenelor, ajungem mai tarziu sa furam vietile unor oameni nevinovati.

Suna poate dramatic dar este singurul mod prin care am invatat sa ma eliberez de toate aceste ganduri care uneori     nu-mi dau pace. El spune ca trebuie sa invat sa ma detasez. Dar cum pot eu oare sa fac asta cand zi de zi traiesc dezamagirile unei societati ajunse in ruina. O privire perversa, un dans lasciv, un cocktail gratuit, o cina tarzie si la final, un contract rupt intr-o secunda.

Acum ma pregatesc sa infrunt societatea, ducandu-ma sa observ in tacere planuri ale unor oameni care chiar nu inteleg ca exista cel putin doua persoane in acest oras inzestrate cu cele mai fine calitati de a vedea dincolo de aparente.

Intotdeauna ne intoarcem la decizii

Standard

As fi vrut sa scriu acest post inca de cateva saptamani dar probabil euforia in care am fost curpinsa in ultimul timp m-a tinut departe de cuvinte. Insa intotdeauna euforia dispare la un moment dat si orice clipa de fericire ramane amintire. Am fost in multe vacante, am vizitat meleaguri incarcate de istorie, meleaguri in care am crezut ca ma voi stabili definitiv, tari in care am trait cu atata fericire fiecare zi, fiecare noapte… am trait atat de multe pana acum incat ar trebui sa ma simt o norocoasa. Si totusi de cate ori ma intorc in tara mea, ma gandesc ca aici am trait singura si adevarata fericire. Restul a fost doar o poveste impachetata frumos in poze si povestiri. Doar atat!

Dar tendinta omului este sa fuga, sa fuga de responsabilitati, sa fuga de liniste, sa fuga de prea multa fericire. Pentru ca ne sperie gandul ca ceea ce avem este perfect. Ne sperie gandul ca putem sa ne simplificam viata si intr-o secunda o complicam. Si daca ar trebui sa va povestesc despre decizii, probabil as scrie la infinit. Despre cat de frica imi este de fercire, despre cat de mult ma ascund in spatele unor fapte, despre mandrie, despre cum am aruncat intr-o secunda la gunoi o viata. As putea sa va marturisesc povestile unor oameni pe care voi ii vedeti perfecti, fericiti, fara griji, dar sunt doar fantasme. Realitatea este intotdeauna alta.

Ma uit in urma si ma intreb, de ce? Voi nu va intrebati din cand in cand, de ce? Nu reflectati la ceea ce ati fi putut avea, nu va intrebati de ce ati ales sa mergeti pe un drum cand in fata voastra se aflau multe alte cai? Nu va ganditi ca daca ati fi spus candva “da” acum n-ati fi fost aici?

As putea sa scriu atat de multe…as putea sa nu ma mai opresc din marturisiri. Dar marturisirile sunt pentru oameni  care s-au iertat. Sa te ierti pe tine insuti, este insa, cea mai grea lupta dintre toate cele. Iar uneori, tocmai pentru ca nu ne putem ierta, alegem o cale prin care ne pedepsim.

Deciziile ne fac sa fim ceea ce suntem, sa traim ceea ce e de trait. Stiu ca vreti sa va povestesc macar putin din ce am trait recent in lumea in care am patruns pentru prima data. Dar daca ati vrea sa stiti povestea aceasta ar trebui sa va marturisesc atat de multe altele, inca de cand eram un copil si vizitam Toscana crezand ca ceva mai frumos nu exista. Cata naivitate si totusi cata responsabilitate. Fericirea absoluta nu exista. Pentru ca mereu cautam sa avem mai mult, mereu cautam sa ne pedepsim excesiv.

20130327_164949

Duminica in martie

Standard

Mai devreme sau mai tarziu, tot vine primavara, le tot zic de ceva vreme prietenilor mei. Si uite ca astazi, cand afara termometrul a trecut de 10 cu plus si orasul se pregateste sa se imbrace in verde, eu ma gasesc in casa. Dupa un pranz de-a dreptul fascinant in locatia mea preferata din Bucuresti, ma uimesc teribil de tare cand vad ca sufletul ma poarta doritor spre pat. Pat in care obisnuiesc sa citesc presa cumulata pe noptiera de mai bine de o saptamana si pe care nici nu m-as fi gandit sa o abandonez doar asa, pentru ca a mai trecut o saptamana si nu mi-am facut timp pentru ea.

Nici nu apuc bine sa termin de parcurs rand cu rand si ma invalui de o sumedenie de amintiri. Si imi dau seama, poate abia acum avand curajul sa imi asum aceste cuvinte, cat de mult te schimba responsabilitatile. Si cat de ciudat este sa ma gasesc astazi, intr-o alta locuinta, departe de mama care m-a obisnuit cu rasfatul. Si astazi inteleg pentru prima data de ce oamenii se incapataneaza sa aspire catre mai mult si mai mult. In ziua in care altcandva as fi fost din cafenea in cafenea, colindand bucuroasa strazile Bucurestiului, astazi aleg sa pun la cale un alt concept, o alta scriitura, sa ma apropii din ce in ce mai mult de telurile pe care mi le-am fixat incapatanata acum mai bine de 5 ani. Si spre surprinderea mea am atins usor, usor, fiecare tinta.

Oare ar trebuie sa ne ingrijoreze astazi rapiditatea cu care ne apropiem de vise? Pentru ca eu ma gandesc acum cat de ciudat imi pare sa ma vad aici desi inca ma consider un copil. Pentru ca nici nu am pasit spre 25 si poate, asa cum spune o draga prietena, am aproape prea mult in comparatie cu multi altii. Si cand spune ca am prea mult se refera cu siguranta la suflet, ambitii, realizari, stari de bine si prieteni dragi.

In coltul strazii in care ma gasesc astazi locuind, se afla una dintre cele mai frumoase librarii pe care le-am vazut construite in ultima vreme. Si credeti-ma, merita vizitata.  Ma gandesc cat de frumos ar fi sa vad aceasta fantezie ajunsa realitate: citindu-mi la una dintre mesele asezate frumos langa geam, propria-mi carte, sorbind atent din cafea si zambind trecatorilor. E chiar aici unde candva profesorii mei din Sfantul Sava imi povesteau despre beraria Gambrinus, cea colindata atat de des de Caragiale.

Si uite asa se incheie duminica mea fericita, inceputa intr-un local ce ma face sa nu uit cat de frumos este orasul in care m-am nascut si am crescut, imbunatatita in apartamentul care ma poarta cu sufletul catre bucurie. Si la final, oricat de mult as fi incercat n-as fi putut sa inchei mai frumos decat cu meciul echipei mele de suflet, alaturi de frumosul si minunatul meu tata. Cel pe care il am ca exemplu si ca reper de ambitie si perseverenta si care inainte de a fi  fata, iubita, fiica, m-a invatat sa fiu om.

Si astazi, nimic nu poate sa stearga de pe tabla in care si-a asezat memoria mea evenimentele, fiecare ora muncita inca de cand multi dintre ei nici n-ar fi crezut…

313741_615076525175307_1524454398_n

Povestea unui copil

Standard

Copilul privea pierdut dincolo de fereastra asteptand un raspuns. Un raspuns pe care il asteapta dintotdeauna, dar el nu vine. Copilul este singura fiinta care intelege dar nu stie sa exprime in cuvinte. Si ar vrea sa explice dar nu stie cum, ar vrea sa fuga dar nu stie unde. Aceasta este povestea unui copil care intreaga viata a vazut intamplandu-se lucruri langa el dar n-a stiut cum sa spuna, a strans in sinea lui suferinta cat pentru un om mare dar n-a vrut sa vorbeasca niciodata, este povestea trista a fiecarui copil ce a vazut ceea ce parintii au incercat sa ascunda.

Se mint in fiecare zi crezand ca cei din jur nu vad ce sunt. Se mint crezand ca nimeni nu-si va da seama ca traiesc o mizerie, se mint crezand ca paradisul ii va scapa de griji, ca o farfurie plina de mancare  va sterge jegul in care singur s-au tarat. Si fara sa ghiceasca nici macar o secunda isi trag dupa ei proprii lor copii. Apoi se intreaba cum au ajuns acolo? Au ajuns acolo pentru ca si-au vazut mama sau tatal facand asta si numai asa au putut sa-si educe mostenitorii. E usor sa te vezi pe tine inainte de toate uitand ca ai responsabilitatea unui suflet pe care ti l-ai asumat. E usor sa crezi ca aventurile in care te-ai aruncat nu vor avea nici un efect, nu vor distruge un suflet naiv si sincer. Apoi va intrebati de ce ajung oamenii animale? Probabil raspunsul il aveti in fata dar ipocrizia va duce mai departe de atat.

Aceasta este povestea unui copil pe care l-am vazut crescand amarat, dorind sa evadeze, dorindu-si familia inapoi,dorind sa nu-si mai vada tatal cu fete de varsta ei. Este povestea copilului ce creste fara sa vrea macar in societatea de astazi, o societate in care scrupulele sunt idei din cartile de demult. Este societatea in care ma chinui al naibii de tare sa zambesc frumos unor oameni plini de ipocrizie, oameni care stiu ca distrug familii si nu le pasa. Oamenii acestia sunt peste tot, dragii mei. Sunt chipuri frumoase si aparent cu suflete pure, sunt trupuri subtiri dar pline de povara. Sunt oamenii care flirteaza cu fantasme alaturi de proprii lor copii care ii privesc stingheri si plini de frustrare. Sa-ti vezi mama despartita de tata, rupand o alta familie, sa-ti vezi visele ruinate, sa duci pe umerii tai o viata intreaga durerea pricinuita de pacatele parintilor. Sunt cuvinte dure, stiu. Dar sunt cuvintele unui om care si-a vazut bunicii intr-o poveste de iubire de 55 de ani, despartita doar de moarte. Si astazi vede total contrariul si nu intelege sau refuza sa o faca.

Si pun astazi capul pe perna cu un gust amar, gustul pricinuit de aceasta poveste. Si gandul imi zboara la el, copilul acesta nevinovat ce-si va vedea mama plangand si suferind, ce-si va uri tatal. Apoi ma gandesc la celalalt copil ce-si va uri mama. Aceasta, dragii mei, este realitatea. Daca traiti intr-un glob de cristal asa cum obisnuisem sa traiesc si eu pana de curand, veti intalni intr-o buna zi marionete cu chip angelic, asa cum imi place mie sa le spun. Niciodata nu veti sti adevarul, dar veti banui ca noaptea se pot intampla multe, cand voi dormiti gandindu-va ca lumea nu e poate atat de murdara.

Asa am ajuns si eu astazi sa va scriu voua despre cat de multa suferinta strange copilul asta in el cand vede adevarul. Zambesc fericita  gandindu-ma la bunicul si la bunica, la tata ducandu-i mamei lalele in fiecare duminica. Ce fac altii ramane doar povestea lor si destinul ce urmeaza sa le bata la usa. El vine parsiv odata cu dreptatea care obisnuieste sa ia totul de la cei ce n-au avut inima sa protejeze un suflet de copil.

Pentru regrete sunati in viata urmatoare

Standard

Chiar mi-as dori ca atunci cand cineva ma apeleaza ca sa-si ceara scuze sa i se respinga automat cu mesajul “pentru regrete sunati in viata urmatoare”. Pentru ca inca de cand am inceput sa inteleg cum sta treaba cu regretele am construit un mine un fel de scut  impotriva mizeriilor de genul. Exista un singur tip de scuze pe care le accept: pe cele care sunt sincere cu adevarat. Restul nu exista. Si din experienta cumulata pana acum, fie ea mica sau mare, am constatat ca majoritatea apelurilor se indreapta vertiginos catre scuze patetice. Scuzele alea care nu au nici un fundament, care vin doar asa ca sa fie.

Despre regrete as putea scrie o vesnicie. Dar ma voi limita in a preciza ca si ele sunt absolut inutile. Ajuta la ceva? Va intreb, ajuta? Va spun un singur lucru: ceea ce se strica, se strica. Oricat m-as fi incapatant eu sau oricine altcineva, nu putem repara ceva tocit. Poate ca uneori moda abordeaza stilul asta dar stiti cum e vorba aia: “ce e val ca valul trece”! Am cazut si eu de cateva ori in aceasta capcana a regretelor dar m-am trezit rapid dandu-mi seama ca daca le las sa ma domine voi sfarsi in a fi un om slab.

N-as vrea sa jignesc pe nimeni dar haideti sa facem marele efort sa gandim inainte sa actionam. Oare se poate face asta? Si mai am o rugaminte: haideti totusi sa ne asumam faptele noastre. Sa ne asumam cand bem peste masura si actionam ca niste animale in public, sa ne asumam ca ne inselam nevestele sau sotii, sa ne asumam ca jignim fara sa avem dreptul, sa ne asumam ca nu avem scrupule, sa ne asumam ca avem doar interese, sa ne asumam tradarile. Sa ne asumam, zic, ceea ce are legatura cu propria noastra fiinta.

Este poate lectia cea mai de pret pe care o putem invata in aceasta minunatie de viata. Pentru ca daca nici asta n-am invatat, atunci nu e de mirare ca avem regrete. Deci, in speranta ca m-am exprimat cat se poate de coerent, daca intentionati sa ma apelati pentru cele enumerate mai sus doresc a va spune ca apelul dumneavoastra va fi inregistrat si redat intr-o alta viata.

Marturisiri – partea I

Standard

In ultimul timp as vrea sa pot sa povestesc lumii intregi ce stiu, ce vad. Dar stim cu totii ca asta nu se poate pentru ca uneori e bine sa pastram pentru noi ceea ce stim si ce simtim. De foarte multe ori am cunoscut barbati care jucau la multe capete, fotbalisti care jucau la mai multe porti. Si mereu am stiut ca lucrurile stau asa. Am cunoscut femei care zambeau in fata mea si seara erau in pat cu iubitul meu. Uneori le cumparam chiar si cafeaua in oras. Mereu am stiut ca e asa si daca as putea, as povesti lumii cam cat de multe alte lucruri stiu.

Astazi am onoarea de a-l cunoaste pe cel care nu va exista decat in viata unei singure femei: eu.  Dar dupa o discutie cu una dintre cele mai minunate persoane care exista, cea care imi va spune mereu ce crede chiar daca nu-mi va conveni intotdeauna, am inteles ca in viata trebuie sa platim pretul. Platim pretul fericirii uneori cu multe lacrimi si umilinte. Dar si  cand ajungem la ea… si cand ajungem sa avem puterea, atunci nu mai vrem sa avem acel ceva. Si nu e ironic ca uneori ne luptam pentru tot ca sa sfarsim a renunta doar pentru ca a trecut prea mult timp si am distrus prea mult din noi.

Si astazi traiesc o poveste in care sunt nevoita sa zambesc atat de fals incat ma gandsc ca mai bine eram facuta din plastic. Si vad oameni care ma privesc cu ura si invidie, oameni care daca ar putea ar ucide fiecare particica din mine doar pentru ca eu am ceea ce ei nu au. Si ma uit in jur si vad o lume mizerabila si plina de ura, o lume in care sentimente frumoase si sincere sunt total straine. Oameni care nici macar nu respecta o poveste, oricum ar fi ea. Si nu respecta un om care e iubit si ales din iubire.

Cati dintre voi n-ati fost acolo? Cati dintre voi n-ati fost prinsi in mizeria oamenilor plini de frustrare? Cate dintre voi n-ati pierdut povesti din iubire doar pentru ca intriga este o meserie pentru unii? Si poate ati fi vrut sa zbierati dar nimeni nu va auzea. Si da, aceasta lume de care va vorbesc cuprinde imprejurimi cat mai extinse si stiu multi oameni aflati in ele.

Dar va spun un lucru care trebuie sa ramana bine intiparit in mintea voastra: mai devreme sau mai tarziu, veti intelege. Veti vrea sa urlati, sa fugiti, sa renuntati. Dar daca acolo e iubire adevarata, ea nu va va lasa. Pentru ca ea se activeaza ca un radar si ii tine departe, in felul ei, pe oamenii aceia care incearca sa o ignore. Nu ignorati oamenii cu suflet mare, intr-o societate al naibii de mizerabila, ei inca sunt aici. Si in curand va voi impartasi povestea unor oameni pe care ii vedeti zambind si povestindu-va a lor putere dar care lasati in ambientul lor preferat incep sa devoreze carnea… asa cum numai ei stiu sa o faca.

Apartin unei alte lumi

Standard

Cand a rasunat sambata seara in galagia interioara in care cazusem de mai bine de 2 ore, am lacrimat pe ascuns. Era melodia care ma trimitea pentru cateva secunde inapoi in Italia, plimbandu-ma fericita pe strazile umbrite de cladiri. Am coborat capul si am privit inapoi dorindu-mi mai mult ca oricand sa fiu din nou acolo. Acolo pentru mine inseamna acasa, cu tot cu suflet, corp si inima. Si nu am avut niciodata un vis mai maret si in care sa fi investit mai mult decat in acesta.

Apoi am inteles ca in viata trebuie sa alegem. Iar eu am ales sa fiu aici, sa continui sa traiesc sperand ca intr-o buna zi voi fi din nou acolo. Fizic si doar atat. Pentru ca stiti si voi, visele sunt pentru cei optimisti si ambitiosi. Dar cand alegi dintre doua povesti pe cea care te tine aici, atunci trebuie sa-ti asumi si tristetea si nostalgia.

Dar imi e atat de dor, incat ma gandesc ca nebunia ce ma caracterizeaza ma poate purta intr-o aventura. Ar fi cea mai frumoasa aventura dintre toate pe care le-am trait. Si daca as putea sa urlu in gura mare v-as spune si voua sa cantariti bine fiecare cuvant, fiecare decizie, fiecare suspin. Pentru ca fara sa stiti, fara sa vreti, va decideti singuri viitorul. Iar daca ati trait candva cel mai frumos sentiment, ramaneti acolo. Nu-l lasati deoparte nici din ambitie nici din lipsa de curaj. Pentru ca intr-o buna zi veti asculta o simpla melodie si veti intelege ca povestea voastra e acolo iar voi sunteti aici. Si zambetul fals de pe fata si scuzele inventate nu va vor putea aduce bucuria din interior.

Iar cand am terminat de scris aceste randuri, am mai ascultat inca o data cantecul ce m-a purtat inapoi pe strazile fericirii. Si la final am ramas doar eu. Doar atat, nimic mai mult. Cu puterea de a accepta ca decizia a fost numai a mea. Si Romania ma va mai gasi aici pentru un timp. Dar sufletul meu este acolo si acolo va ramane o viata!

Ganduri de 7

Standard

In urma cu ceva timp am fost pusa in fata unei decizii foarte importante din viata mea. Si inca de atunci ma gandesc din ce in ce mai mult cat de corecte sunt deciziile noastre in viata, cat de bune sunt ele si cat de mult cantaresc in traiul de zi cu zi? De cand ma stiu, am luat numai decizii radicale. Nu m-am gandit la consecinte, nu m-am gandit ce las in urma, nici ce va urma. Niciodata. De aceasta data, am cantarit totul atent, gand cu gand. Si acum inteleg mai bine ca oricand ca deciziile importante, fie ele gandite atent sau nu, ne schimba viata radical. Si fila cu fila din viata noastra, acestea sunt motivul pentru care zambim sau suntem nostalgici.

Nostalgia este cea mai crunta boala pe care am cunoscut-o. Si stiu mai bine ca oricand ca nu se poate vindeca. Si daca am putea gasi leacul pentru trecerea timpului, atunci probabil am vindeca-o si pe ea. Si oricine ar fi sau orice s-ar intampla, nu am invatat inca sa o dau uitarii, nici pe ea, nici toate amintirile care ma aduc astazi aici.

Dragii mei, viata este un tonomat al deciziilor. Stiu ca voi zambi la fiecare urare, stiu ca bucuria zilei de 7 nu a disparut dar s-a sters an cu an. Pentru ca frumusetea ei s-a erodat si a ramas undeva blocata intre ani. Oricat de multe schimbari am facut de-a lungul timpului stiu sigur ca nimic nu va putea sa imi aduca inapoi cea mai frumoasa dintre frumoase. Zile. Si mai stiu un lucru: ceea ce cautam dupa ce am avut fericirea nu va mai fi niciodata fericire. Doar o copie fidela si atat.